Autocritica -e ceva pozitiv?(supraeul -o povara?)

Cleric Preston a scris:

"Mie intotdeauna mi-a placut cinstea, ordinea şi curăţenia!" fraza autoidealizatoare a oricarui psihopat scrupulos in asi controla permanent imaginea de sine in raport cu ceilalti, macar in vorbe. Am presimtirea ca era fraza favorita a lui Hitler, desigur dupa asta "Nu stiu de ce exista bacterii, pureci, plosnite si evrei dar trebuie sa facem curatenie generala".

E ceva care imi scapa si anume "miscarea" pe care o face Eul ideal asa incat determina o structura nevrotica sau una psihotica. Cert e ca pentru un psihotic autocritica e o deviza-automatism, neasumata. Un psihotic striga cat il tin puterile ca e ales de Dumnezeu pentru a face ordine in lume si nici o clipa nu se indoieste ca faptele lui nu ar fi juste. Pentru un idealist, restrictiile Eului ideal sunt standarde interioare care privesc propria-i persoana, fara pretentia de a "face curatenie generala". Aici, cumva (nu mi-e inca limpede), idealismul risca sa alunece in nevroza.

Dar, oricum, nivelul la care se pune problema si se discuta e speculativ. Lucruri ar fi mai clare daca interesul pentru astfel de psobleme ar fi real, asa incat sa trimita la surse autorizate in a lamuri.

Revin.

Cred ca in cazul psihozelor Eul e nediferentiat. Pentru un psihotic nu exista Eu ideal. El se identifica cu Fiinta suprema. Pentru un nevrotic, in care Eul e dedublat, Eul ideal e un ceva imposibil de multumit. Pentru un idealist, acelasi Eu ideal e motor, e principiu.

părere a scris:

E ceva care imi scapa si anume "miscarea" pe care o face Eul ideal asa incat determina o structura nevrotica sau una psihotica.

Iti scapa notiunea de echilibru. Idealistii ca si anarhistii, raţionaliştii ca şi psihoticii, sunt la extreme. Un om echilibrat nu tinde spre extreme, tinde spre centru.

părere a scris:

Cred ca in cazul psihozelor Eul e nediferentiat. Pentru un psihotic nu exista Eu ideal. El se identifica cu Fiinta suprema.

Nu e rea concluzia psihanalitica. Nu contrazice alte teorii. Cat despre fiinta suprema, stim cine e (sau cine sunt ). Da, psihoticul nu mai are Eu (identitate, ratiune). A avut la inceput, dar a fost anihilat de "fiintele supreme".

Cleric Preston a scris:

Iti scapa notiunea de echilibru. Idealistii ca si anarhistii, raţionaliştii ca şi psihoticii, sunt la extreme. Un om echilibrat nu tinde spre extreme, tinde spre centru.

In treacat spus, nu notiunea de echilibru imi scapa, cat continutul (ca mod de a fi) pe care il cuprinde.

Spre deosebire de anarhisti care darama neargumentat orice regula, idealismul si rationalismul sunt atitudini extremiste, dar nu prin anihilarea diferentelor pe care sistemele lor nu le incadreaza. Si orientarea e spre centru in sens de centru ca unic principiu prim ideal (obiectiv sau subiectiv) care da unitate faptelor si modului de a fi. Un sistem idealist sau rationalist e cat se poate de echilibrat, principiile pe care se intemeiaza nu sunt aleatorii. Pe de alta parte, respingerea extremismului ar spune despre o atitudine calduta, pentru care a merge in pas cu lumea e cat se poate de echilibrat si echilibrant.

Ma rog...depinde fiecare din ce perspectiva priveste notiunile astea.

Hitler venit din sanul idealismului german, nu a facut decat sa darame idealismul unei gandiri autentice, pe fondul unui psihic bolnav.

părere a scris:

Un sistem idealist sau rationalist e cat se poate de echilibrat, principiile pe care se intemeiaza nu sunt aleatorii.

Nu e echilibrat nici unul. Idealismul nu-si are locul in lumea asta, contine din start un fundament mincinos, o imposibilitate, parintii comunismului erau constienti de asta, spre deosebire de paturile de jos, ignorante si naive.

Rationalismul, vazut ca "propovaduitor" al sistemului cauza-efect si invers, care limiteaza mult emotiile si sentimentele, e tot o pozitie extremista.

Exista alte sisteme care le imbina pe toare, ratiunea cu emotiile si cu principiile fara a cadea in nevroza sau psihoza.

Mintea omului e formata din emotii, ratiune si principii, daca nu stie sau nu a invatat de la nimeni cum sa le imbine, poate deraia urat de tot. Depinde foarte mult de mediu si apoi de puterea de intelegere a fiecaruia. Si cand zic mediu, ma refer la copilarie si parinti.

Cleric Preston a scris:

Nu e echilibrat nici unul. Idealismul nu-si are locul in lumea asta, contine din start un fundament mincinos, o imposibilitate, parintii comunismului erau constienti de asta, spre deosebire de paturile de jos, ignorante si naive.

Rationalismul, vazut ca "propovaduitor" al sistemului cauza-efect si invers, care limiteaza mult emotiile si sentimentele, e tot o pozitie extremista.

Exista alte sisteme care le imbina pe toare, ratiunea cu emotiile si cu principiile fara a cadea in nevroza sau psihoza.

Mintea omului e formata din emotii, ratiune si principii, daca nu stie sau nu a invatat de la nimeni cum sa le imbine, poate deraia urat de tot. Depinde foarte mult de mediu si apoi de puterea de intelegere a fiecaruia. Si cand zic mediu, ma refer la copilarie si parinti.

Cred ca idealismul tocmai asta face. Nu porneste de la fundament, ci de la fundamentat. Adica, de la ceea ce se da spre ceea ce face posibil ca ceva sa fie dat. Si prin asta o validare si o autentificare a ceea ce este. Comunismul, totalitarismul exclud ideea libertatii. Idealismul pe asta se intemeiaza: pe libertatea gandirii. (din nou, speculez)

Rationalismul, da, se cantoneaza intr-un sistem cauza-efect si scapa din vedere ca pentru ca un efect sa existe trebuie sa existe o cauza. Pentru ca sa pot spune "eu cuget, deci exist" e necesar sa pornesc de la ce e dat, si anume "eu simt".

Idealismul asta incearca: o reintemeiere a rationalismului facand sinteza cu empirismul.

Probabil ca existentialismul imbina cel mai bine rationalismul, empirismul si idealismul....Si de dorit ar fi, un existentialism de factura psihanalitica.

Arcangelo a scris:

Am fost educat sa cred ca autocritica este ceva pozitiv,un fel de feedback,de autoreglaj,de auto-evaluare.Dar constat ca nu e! -mai degraba pare un mecanism de autosabotare,o deghizare pentru supraeul rigid care impune standarde inumane,si al carei ultim rezultat este subminarea increderii in sine,a stimei fata de sine,a valorii de sine.

chiar aia si e . numai ca nu se recomanda persoanelor cu deficiente de incredere in sine. adica, daca si asa nu-ti place ce vezi dimineata in oglinda, nu te arunca la "autoreglajul" ala ca are 2 taisuri. de aia multi fug de ea ca de stricnina.

fug ei de critica, darmite de autocritica

Mie mi se pare ca,idealistul incearca sa obtina o identitate intre eu si supraeu.Dar,asa cum ati remarcat si voi,exista unii care nici macar nu diferentiaza -la ei supraeul este totodata si eul...ceilalti sunt cei criticati,presati sa se conformeze imaginii ,,ideale" din mintile lor cretze.

Dunedain_,imi place mai mult explicatia lui K0ntr0Versy -introspectia e pozitiva,autocritica e o autoagresiune.(dar e posibil sa fiu subiectiv,ca nu ma da increderea pe-afara...)

hehe...pai oare de ce taman el vine si pune pe masa asa ceva?

ia zi domnu Sebastian cum e cu introspectia aia? un fel de dat cu pamatuful pe bibelouri sa nu deranjam panzele de paianjen de pe pereti nu?

Dunedaine luftezi ca de obicei, dupa care te bucuri ca si cand ai marcat.

Eu puneam problema de semantica si spuneam ca vad autocritica precum o mea culpa cu voce tare, in fata vreunui comitet de moravuri.

Si nu m-am inselat:

AUTOCR

:think: ai scaldat-o cand ai vazut si tu cum suna. de autocritica aia vorbeam? de maistrul care se scoala cu basca in mana motolind-o , si spune ca nu va mai face atata risipa de material si ca in cinstea viitorulu congres se va mobiliza sa-si dubleze productia?

penibil!

vorbim de faptul ca la acea "introspectie" nu trebuie sa te menajezi, asa cum incearca aia cu probleme de incredere in sine. care daca se uita putin in ei gasesc ca singur defect : ba increderea nemarginita in oameni, ba bunatatea ba altruismul si alte tampenii de genul asta.

si daca esti in stare sa faci asta, incepi sa ai dreptul sai critici si pe altii

ceea ce tu nu-l ai, uita-te mai bine in fisa-ti dar ti-l atribui seninatatea cu care te ascunzi in spatele mastii aleia de superioritate denzivolta. amuzanta de altfel, nu contest