Nu credeam sa-nvat a muri vreodata.. Pururi tanar invesmanat in manta-mi, ochii mei 'naltam visatori la steaua singuratatii. Cand, deodata, tu rasarisi in cale-mi.. Suferinta, tu.. dureros de dulce.. Pana-n fund baui voluptatea mortii neinduratoare. Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, ori ca Hercul, inveninat de haina-i, focul meu a-l stinge nu pot, cu toate apele marii.
De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet.. pe-al meu propriu rug ma topesc in flacari...pot sa mai reinviu luminos din el ca pasarea Phoenix?...
Piara-mi ochii turburatori din cale, vino iar in san, nepasare trista.. Ca sa pot muri linistit, pe mine, mie.. reda-ma!
si...
Lo spirito afflitto trova pace
solo in unione a uno spirito a lui simile.
I due convergono nell'affetto,
come uno straniero si rallegra
a vedere un altro straniero
in una terra lontana.
I cuori che si uniscono
per mezzo del dolore
non saranno separati
dalla gloria della gioia.
L'amore lavato dalle lacrime
rimane eternamente puro e bello.
Khalil Gibran. Nu o traduc, pentru ca-i stric farmecul, am vazut ca s-au mai postat poezii in limbi straine. Este din volumul Aripi frante.
Astea doua sunt mai mult decat poezii pentru mine.