Poezii/versuri preferate

Eu te văd pentru că există vedere,
te aud pentru că există cântec,
te miros pentru că există flori,
te îmbrăţişez pentru că există braţe,
te merg pentru că există drumuri,
te sper pentru că există îngeri,
te răsar pentru că există lumină,
te mângâi pentru că există câmpuri,
te mănânc pentru că există iarbă,
te dor pentru că există rănire,
te chem pentru că ai un nume,
si mai ales te pierd, ah, te pierd
pentru că există pierdere.
(Nichita Stanescu- Zarul)

George Cosbuc 1866 - 1918 

Iarna pe ulita - 1896 

A-nceput de ieri sa cada

Cite-un fulg, acum a stat,

Norii s-au mai razbunat

Spre apus, dar stau gramada 

Peste sat.

Nu e soare, dar e bine,

Si pe riu e numai fum,

Vintu-i linistit acum,

Dar navalnic vuiet vine

De pe drum.

Sint copii. Cu multe sanii

De pe coasta vin tipind,

Si se-nping si sar razind;

Prin zapada fac matanii

Vrand-nevrand.

Gura fac ca roata morii:

Si de-a valma se pornesc,

Cum prin gard se galcevesc

Vrabii gurese, cind norii

Ploi vestesc.

Cei mai mari acum, din sfada,

Stau pe-ncaiereste pusi:

Cei mai mici, de foame-adusi,

Se scincesc si plang gramada

Pe la usi.

Colo-n colt acum rasare

Un copil, al nu stiu cui:

Largi de-un cot sint pasii lui,

Iar el mic, caci pe carare

Parca nu-i.

Haina-i maturind pamantul

Si-o taraste-abea-abea;

Cinci ca el incap in ea;

Sa mai bata, soro, vintul

Dac-o vrea!

El e sol, precum se vede,

Ma-sa ia trimis in sat,

Vezi, de-aceea-i incruntat,

Si s-avanta, si se crede

Ca-i barbat:

Cade-n branci si se ridica

Dand pe ceafa putintel

Toata lana unui miel:

O caciula mai voinica

Decit el.

Si tot vine, tot inoata,

Dar deodata cu ochi vii,

Sta pe loc - sa mi te tii!

Colo, zgomotoasa glota

De copii!

El degraba-n jur chiteste

Vrun ocol, caci e pierdut,

Dar copiii l-au vazut!

Toata ceata navaleste

Pe-nrecut.

"Uita-i, ma, caciula, frate,

Mare cat o zi de post

Aoleu, ce urs mi-a fost!

Au sub dansa sapte sate

Adapost!"

Unii-l iau grabit la vale,

Altii-n gluma parte-i tin

Uite-i, fara pic de vin

S-au jurat sa-mbete-n cale

Pe crestin!

Vine-o baba-ncet pe strada

In cojocul rupt al ei

Si incins cu sfori de tei,

Sta pe loc acum sa vada

Si ea ce-i.

S-otereste rau batrana

Pentru micul Barba-Cot.

-"Ati inebunit de tot-

Puiul mamii, da-mi tu mana

Sa te scot!"

Cica vrei sa stringi cu paie

Focul cand e-n clai cu fan,

Si-apoi zici ca esti roman!

Biata bab-a-ntrat in laie

La stapan.

Ca pe-o bufnit-o-nconjoara 

Si-o petrec cu chiu, cu vai,

Si se tin de dansa scai.

Plina-i stramta ulicioara

De alai.

Am cerşit un timp lumină

Pe la uşi străine,

Neştiind că luna plină-i

Prinsă toatã-n mine. 

La rãspântiile vieţii

Stam cu mâna-ntinsă

Şi mă miluiau drumeţii

Cu lumină stinsă. 

Când şi când, câte-o scânteie

De-un nebun zvârlitã 
Îmi părea cale lactee, 
Mie dăruită.

Şi treceam aşa prin viaţă,

Miluit de lume, 
Ca şi ea cătând prin ceaţa.

Nu ştiu ce anume. 

Dar odată, pe-nserate,

Obosit de vise,

Am găsit la lume toată
Porţile închise. 

Şi rămas în noapte afară

Fără lumânare,

Am privit așa-ntr-o doară-n

Mine ca în zare.

Şi am tresărit deodată,

Căci väzui că-n mine

Bezna-i ciuruită toată

Şi mijesc lumine. 

Am dat zgura la o parte

Cu înfrigurare 
Şi-n străfundurile-mi moarte

S-a iscat cântare. 

lar prin rana-mi sângerândă,

Ca printr-o spărtură, 
A ţâşnit o rază blândă 
De lumină pură, 

Ce-nvelindu-mă în toate,

Mătăsoasă, moale, 
A dat vieţii mele plate

Sensuri verticale. 

De atunci fară-incetare 
Luminez întruna,

Nu fălos ca mândrul soare, 
Ci sfios ca luna. 

lar când mâlul se adună

Şi-mi astupă vrana. 
Mă sleiesc ca pe-o fântână,

Adâncindu-mi rana.

Demostene Andronescu- Prefacere

Speranţa e ceva cu pene
Care-îşi face cuib în inima-încercată
Şi care cântă-o melodie nerostind cuvinte,
Fără-a conteni vreodată.

Glasu-i e dulce-n vreme de furtună –
Şi cumplite-ar trebui să fie-acele uragane
În stare s-alunge micuţa pasăre,
Care alină atâtea fiinţe umane.

Am auzit-o-n cele mai înfrigurate locuri,
Pe cele mai învolburate mări –
Dar niciodată când m-am aflat la ananghie

Nu mi-a pretins nici mulţumiri, nici dări.


traducere de Petru Dimofte

Aicea totul seamana cu tine
Sau poate eu asemanari iti caut;
Flori de ninsoare mari, diamantine,
Suavi mesteceni-melodii de flaut.

Brazii inalti si coplesiti de nea
Par crini enormi acoperiti de floare-
Cu dorul meu de pretutindenea
Te caut ca o planta suitoare.

O, ceas de taina - clipele dispar,
E numai gandul meu umbland aiurea.
Si neaua cu sclipiri de nenufar
Trecand prin mine, bantuie padurea.

Sunt numai eu care mi-aduc aminte…
Din toate-ai disparut, nu te mai vezi.
Doar inima cu dorul ei fierbinte
Topeste-n jur imensele zapezi.

A.E.Baconsky - Miraj de iarna

Ca valurile monotone care cad

pe-același loc, ca sã revinã iar,

aceleași crime, în același iad

se tot reiau la nesfârșit și chiar

de ritmul e incetinit puțin,

cãlãul plictisit, jertfa complice, 

e-același joc mecanic și meschin

fixat în ale lumilor matrice,

funcționând isterizat în plin,

alimentând motoarele puterii

cu sângele ce-adapã stele

și-n care se întunecã imperii

ca totul sã se mai repete-odat’

cu victime de sens contrar,

ca valurile monotone care cad

pe-același loc, ca sã revinã iar.

Ana Blandiana, "Ca valurile",

din volumul "Arhitectura valurilor", 1990

Rondelul ochiului de geam
de Leonid Dimov

Razant cu lumea de granit
un moale ochi de geam există.
Locuitorii îl omit
dar el rămâne şi insistă.

Să nu mai fie ocolit,
să ştie urbea egoistă
că-n buza lumii de granit
un moale ochi de geam există.

E plin de mâluri, umilit
de Antihrist, de ginta tristă,
dar luminează alb, mulcit,
ca dintr-o noapte elenistă,
razant cu lumea de granit.

Rondelul duşumelei vişinii, de Leonid Dimov,

O! duşumeaua-n vişiniu vopsită,
din coridorul în amurg etern,
cu fiece firidă mai boltită
capcane negre scoase din infern.

Şi lupul slăbănog cu mers de vită
când oglindiri neaşteptate cern
pe duşumeaua-n vişiniu vopsită
capcane negre scoase din infern

O! iată veşnicia mea ivită
ca o broboadă caldă peste ierni,
ca o singurătate mult iubită
când inimi noi în inimă se-aştern
din duşumeaua-n vişiniu vopsită.

Cântecul îngerilor chilugi

de Dan Verona

Noi suntem îngerii chilugi
rotund este capul nostru – o ghiulea
pentru o popicărie divină

Noi n-am cunoscut îmbrăţişarea maternă
sfânta familie pentru noi e o reclamă de lux
nu ştim cum arată o casă o candelă în peretele nopţii nu ştim

Noi nu avem decât o stea de ocazie
noi suntem aruncaţi la uşa bisericii
pentru a forţa mila divină

fratele nostru este câinele fără stăpân
noi nu ştim decât rugăciunea pâinii cu marmeladă
sfânta noastră veşnica marmeladă eroică

Noi nu suntem decât un număr matricol
n-avem bunici generali şi nici corăbieri
amintirile noastre sunt nule ca praful nealterat de provincie
destinul nostru – deplorabilă compilaţie

Noi suntem îngerii chilugi –
din mâhnirea noastră fariseii vor scoate o frumoasă parabolă

dinViața la treizeci și trei de ani(1981)

Ah, Doamne, iată-mă aici, la ceasul comorilor,
Îmbrăţişându-mi lespedea grea de patimi şi chin.
Aştept îngerul zorilor, Aştept Învierea,
În numele Tatălui şi-al Fiului, şi-al Sfântului Duh, Amin!

(Sergiu Mandinescu- "Amin")

Ceva mai siropos. Sau nu.

Jumătatea cealaltă este partea de care te temi.
Eşti tot tu, în acelaşi loc, dar în alt timp.
Eşti tu, dar în lipsa ta.
Jumătatea aceea de viaţă este viaţa ta netrăită.
Un cuvânt pe care nu l-ai rostit.
Un zâmbet pe care l-ai amânat.
O dragoste pe care n-ai trăit-o.
O prietenie despre care n-ai ştiut.
A atinge, dar a nu ajunge.
Muncă şi, totodată, neparticipare,
participând doar pentru a fi absent.
Este ceea ce te face un străin celor de lângă tine, iar pe ei străini ţie.
Jumătate este, spus simplu, un moment de incapacitate.
Dar tu nu eşti jumătate, eşti întreg şi capabil.
Eşti întregul făcut pentru a trăi o viaţă rotundă,
nu jumătate de viaţă...

Khalil Gibran