Poezii/versuri preferate

Zicere

Orice om prost este o gratie.

O, tu abundenţă de colivii!

Inimă tu, felină prămaţie

p

Dor

„Îmi culc obrajii pe vînt

pe pămînt;

mă acopăr cu pînza cerului şi mi-e bine

de-a fi în culcuşul lumii cu tine.“(A.L.)

inventasei un fel de tăcere

un pian cu inimi multiforme

peste care cerul ningea cu splendoare atingeri

Nici suferinţele nu sunt la fel

Nici suferinţele nu sunt la fel.

Unul apasă, altul rabdă-n el.

Pe unu-l doare talpa, pe celălalt grumazul,

Pe cei mai tari trufia, pe cei mai slabi necazul.

Tu gemi că eşti puternic, el geme că-i sărac.

Pe am

Frumoasa mea...

Frumoasa mea, cu ochii verzi

Ca două mistice smaralde,

Te duci spre alte ţări mai calde

Melancolia să ţi-o pierzi.

Dar dacă vrei să mă dezmierzi,

Mai fă o dată să mă scalde

Priviri din ochii tăi cei verzi

Ca două mistice smaralde.

Veni-vor mulţi să-ţi spuie-n versuri

Că te iubesc, şi cum, şi cât:

Vor spune-o mai frumos ca mine,

Dar nu te vor iubi atât!

Cincinat Pavelescu

Fata cu vioara

Acum, când ochii ei nu mai privesc,

Când degetele ei prelungi, de ceară,

Nu mai aleargă, nu mai dănţuiesc

Ca un păianjen galben pe vioară,

Acum, când nu mai tremură pe-alei

Ci doarme, în sfârşit, între glicine,

Am să vă spun, prieteni, taina ei,

Taina ei neagră, plină de suspine...

Voi o credeaţi nebună, negreşit,

Când o vedeaţi mereu, fără-ncetare,

Cu sânul gol, cu părul despletit,

Cântând pe uliţi veşnica-i cântare...

Dar adevăru-i altul şi mă tem

Să vi-l mai spun acum, când e zadarnic...

Fata purta cu vioara un blestem!

Şi ce blestem - sălbatic şi amarnic!

Căci tatăl ei, un jidov scund, urât,

Murind, îi hărăzise într-o seară,

Să nu trăiască după el decât

Atâta timp cât va cânta la vioară!

De-aceea, zi de zi, până-n amurg,

Pe străzi, prin pieţe, dornică de viaţă,

Cânta din răsputeri în vechiul burg,

Cânta prin soare, viscole sau ceaţă...

De-aceea alerga necontenit,

Mergea mereu cu vioara sub bărbie,

Îşi aiura descântecul smintit,

Se prăvălea în el ca-ntr-o orgie!

Dar într-o noapte, de prea mult cântat,

Deodată toate corzile plesniră!

Un vaier scurt şi-un ţipăt încleştat

În cerul pulmburiu se-ncolăciră!...

Atunci, cu ochii mari, înspăimântaţi,

Din părul blond îşi smulse patru fire...

Şi voi râdeaţi, nebunilor! Râdeaţi!

Fecioara însă, ea cânta-n neştire...

Ce cântec pur şi nemaiauzit!

N-o să vi-l spun, căci nu se poate spune!

Dar prea mult timp, pe lemnul istovit

Nu dăinuiră nici aceste strune...

Nici ele nu putură, prin alei,

Să-i prelungească marea agonie...

Şi-acum fecioara doarme-n racla ei

Ca o vioară frântă în cutie!

Radu Stanca

A scrie versuri fără poezie

E un păcat suficient de mare,

Ca să suscite semne de-ntrebare

Celor ce sunt şi celor ce-or să fie.

Cu toate-acestea, mulţi mai tot

Inima mea zăcea la capăt de drum

Era seara căci apusesem demult

C

Eşti Doamne bun, eu păm

o lume slabă. cu revolta