Început de Cleric Prest, Mar 31 iul 2007 · 1.233 răspunsuri · 166.253 vizualizări
naphu a scris:sper ca intelegeti ce voiam sa accentuez, coerenta la ora asta imi lipseste cu desavarsire.
"Ti-am creat conditii ca sa ma multumesti pe mine" si "Meritele tale sunt datoria mie, iar greselile mele sunt datorita tie"
e vorba de familia schizofrenica
Editat Sâm 25 iun 2011 12:47
Aveam vreo 15-16 ani si eram la masa intr-un local cu tatal meu. De masa noastra, cu mana intinsa s-a apropiat pasind ezitant, un copil de 9-10 ani, rau imbracat, cersind: "va rog dati-mi si mie un leu". Era slab, cu voce stinsa. Taicamiu l-a privit cu ochi tulburi si i-a strigat: "du-te ma` la tata`tu sa-ti dea" (lovindu-l acolo unde il durea mai rau, stiind ca nu are tata). In acel moment m-am simtit eu lovit in locul acelui copil. Inconstient gandeam, si eu sunt un copil, daca tatal meu e asa de rau cu un copil, inseamna ca si cu mine s-ar putea sa fie la fel. Si intr-adevar asa era. Amenintari de genul "viu peste tine", "te dau afara de aici (casa)" le-am auzit de mai multe ori. Violenta fizica nu a lipsit nici ea, maicamea il oprea sa ma bata milogindu-se de el, "lasa-l ca e mic si slab" sau "nu-i da in cap" (da-i oriunde numai in cap nu). Astazi, pot spune ca D-zeu a facut dreptate. Eu sunt cu increderea in sine cam ca acel copil cersetor. Cand m-am dus la psihoterapie in 2007, taicamiu, care imi platea terapia, imi spune: "sa-l intrebi si de ce stai asa de rau cu increderea in sine". Incredibil nu? Acasa la sat, de nu stiu cate ori a spus ca lui nu-i trebuie nimic de acolo (din casa bunicului) dar e atent de fiacare data cum trag apa la WC, cata apa curge la robinet, unde imi pun lucrurile, ca si cum ar fi casa lui. Acum 38 ani, maicamea i-a spus, munceste, caci al tau va fi totul la final. Incredibil, ca dresat, a cladit si a muncit 38 de ani, cladind anexe peste anexe, si spunandu-mi ca: "tu trebuie sa pleci de aici" sau "de aici se alege praful" (asta dupa ce avea certuri cu bunicul proprietar peste casa). Am fost si la tiganci vrajitoare, sa imi spuna alea de ce nu pot adormi (asta a fost cam acum 8 ani), am fost si la preoti care cica ghicesc viitorul in carti sfinte, nimeni n-a stiut sa spuna nimic. Mi-a spus ultima prietena, de meserie psiholog, cand am fost cu ea in casa de la sat. Ea a spus asa: "aici totul e cladit pe minciuna si invidie, maicata si-a vandut sufletul pentru o casa si o scula". Apoi am fost la terapeut, in Bucuresti, ce mi-a spus el a fost atat de dur, incat am picat in depresie si mai mare, ajunsesem prin 2009 la 53 kg (175 inaltime). O psihiatra din Timisoara mi-a spus :"du-te tu numa` la ala (la terapeutul x) si n-o sa mai dormi deloc". Ei bine, cam asa a fost, dupa 28 ore de terapie, am ajuns sa iau zyprexa (pastile pentru schizofreni) ca sa nu mai simt trecutul. Adevarul e deosebit de crunt. Terapeutul a fost asa de scarbit de faptele noastre din familie incat in final, ca sa ma menajeze mi-a spus: "nu exista D-zeu, nu exista drac". Adica pentru oameni ca noi, nu mai exista D-zeu. Totusi eu vad ca exista, vad ca in locul copiilor pe care parintii mei i-au facut timp de 40 de ani tampiti, cretini si idioti (in calitate de profesori) m-a facut pe mine astazi tampit, idiot si cretin. Nu stiu daca D-zeu aude rugaciunile noastre. Eu in 2007 m-am rugat plangand sa-mi arate din ce cauza am cosmaruri si nu pot dormi. La 2-3 saptamani distanta am aflat. Dupa inca 3-4 ani am aflat asa de multe ca nu le pot duce. Pot sa zic ca am aflat TOT. Asta e tot ajutorul primit. Cunoasterea. Si faptul ca inca nu sunt psihotic. Dar puterea de a fi independent nu am primit-o. Sunt la fel de gol afectiv ca acei copii ai strazii care vagabondeaza cu trenul de la V la E si de la N la S. Nu vreau sa spun ca sunt nevinovat, am devenit ca si parintii mei. Dar totusi, stau de multe ori si ma intreb, "de ce eu sa platesc tot?" Ei de ce nu platesc? Sunt inconstienti, bine merci si bine vazuti. Eu vreau ca ei sa plateasca, nu eu. Vreau sa fiu despagubit. Nu vreau ca fiul sa plateasca in locul tatalui. Si vreau sa-i vad platind o vesnicie. Eu voi fi marturisitorul pacatelor lor. Nu-i pot ierta. Sunt prea grele pacatele lor. Acum ca le cunosc in detaliu. Si daca eu nu-i pot ierta, ii voi trage in iad dupa mine. Asta sa fie calea? Dar pot eu minti? Pot eu sa spun ca ei nu au facut ce au facut? De ce sa platesc eu totul? Asta stau si ma intreb.
Editat Sâm 25 iun 2011 19:41
Am avut si eu niste parinti ideali... potriviti acestui topic.
Am fost singura la parinti, ca noroc, pt ei si un copil era prea mult, parerea mea.
Aveam in jur de 4 ani, mi-a ramas in minte o faza si ma bantuia mult timp pe urma... tata ma forta sa mananc ceva supa ce nu-mi placea de nici o forma. Am inceput sa ma apar cu plansul de neputinta. Ma amenintase ca va turna continutul farfuriei pe mine dar supa era chiar atat de groaznica ca-mi asumasem riscul, se pare, si plangeam in continuare in loc s-o mananc. Asa ca in final a turnat toata supa pe mine. Tin minte ca ceva atarna in fata ochilor mei, ceva din supa, la care am izbucnit in criza de isterie si plangeam de nu mai aveam aer. Rezultatul l-a linistit pe tata si mi-a facut baie imediat. Dar eu n-am putut uita niciodata faza. Nu suport nici azi sa mananc ce gateste mama.
La 7 ani m-au dat la cea mai tare scoala din oras. Dar nu pt mine, doar ca sa se umfle in pene unde invata fata lor. La orele de limba romana imi era cel mai greu pt ca acasa n-a vorbit nimeni limba si nu stiam o boaba... asta nu l-a deranjat pe tata sa ma bata si sa ma ia chiar in suturi daca luam o nota mica. Restul materiilor mai mergeau dar am invatat foarte mult sa pot tine pasul cu colegii mei de care acasa se ocupau parintii, unii chiar umblau la meditatii.
Se intampla sa-mi ascund carnetul. Apoi tata ma lua la rost cca odata pe saptamana, sa-mi verifice notele. Am inventat o minciuna gogonata... ce stiam eu cat sunt de transparenta. I-am spus ca mi-am pierdut carnetul. Apoi cum n-aveam detalii la explicatii in continuare, am intors-o, ca de fapt nu stiu unde l-am pus. Era in stare sa stea langa mine in camera sa caut carnetul. Asa am tras-o nu stiu cat timp, o vesnicie, cand am obosit si am recunoscut adevarul, i-am aratat carnetul. Ma batea pana-mi tasnea sangele din nas. Si daca plangeam, asta il enerva si mai tare si imi mai dadea cate una, pe langa adjective care ma dureau uneori mai tare.
Am fost o fata vesnic plangacioasa. Eram de rasul clasei din cauza asta. Daca luasem note mai mici de 6, refuzam sa merg acasa si plangeam ore in sir pana ma luau colege sa ma conduca acasa. Dar portia de bataie n-a lipsit.
Apoi m-a neglijat tata total de pe la 15-16 ani.
In tot acest timp mama nu facea nimic. A mai incercat ea sa stea intre noi dar tata n-a bagat-o in seama. Si cum ei doi se iubeau mult, in final m-au lasat singura in camera mea. Asa am crescut izolata. Aveam un casetofon, toata compania mea, in plus cartile, citeam mult.
M-am casatorit la 20 de ani mai mult pt ca puteam sa scap de acasa. Nici n-a iesit nimic bun din acea casnicie, in afara de fiul meu, pe care l-am sufocat cu iubirea mea de mama. Pe-atunci am identificat lipsurile mele din copilarie, toate greselile parintilor mei si m-am comportat exact invers cu el. Uneori nu-l lasam sa adoarma ca sa povestim ca fratii.
Multe ar fi de scris...
Tata a murit acum 3 ani... eu stateam departe cand era in ultimul stadiu in depresie, se trata psihic. Ne certasem inainte cu saptamani si n-a mai vrut sa auda de mine. Apoi intr-o zi m-a sunat si m-a apelat astfel: "Stii cine e la telefon? (bineinteles i-am recunoscut vocea) Escrocul de tatal tau." Mi-a explicat ca m-a sunat pt ca psihologul i-a recomandat sa-si ceara iertare de la toti pe care i-a ranit... si plangea. L-am iertat... verbal, pt ca n-am sa reusesc in realitate sa-l iert. Nu cred ca sunt in stare.
Apoi peste 2 luni s-a sinucis, era a patra oara, cand a reusit. Si a reusit sa faca rau si cu gestul asta... nu sunt deloc mandra de felul cum a murit, mai ales ca n-a inteles nimeni de ce a facut-o.
Am ramas cu mama si-i sunt aproape fizic acum. Dar n-o suport nici pe ea. Avem tot felul de show-uri. Imi reproseaza ca eu n-o pot respecta, desi m-au crescut si n-aveam lipsuri... nu stiu cum sa n-o rad in fata cand aud asta. Are niste teorii... cica un copil trebuie sa-si respecte parintii, indiferent cum au fost ei, doar fiindca sunt mai in varsta, i-au dat viata si l-au crescut.
O ajut cum pot, ca n-am cum s-o sterg de pe suprafata pamantului, dar n-o fac cu placere.
Sincer, eu cred ca mi-ar fi fost mai bine intr-un orfelinat. Poate sustin asta pt ca n-am habar cum e acolo... dar macar stiu ca n-as fi fost singura in situatii triste.
Poate intr-o alta viata voi avea si eu parinti iubitori, cel putin normali.
Editat Sâm 25 iun 2011 20:35
Big Lebowski a scris:Cand m-am dus la psihoterapie in 2007, taicamiu, care imi platea terapia, imi spune: "sa-l intrebi si de ce stai asa de rau cu increderea in sine". Incredibil nu?
da, culmea.
De ce nu i-ai spus din ce cauza stai asa de rau cu increderea in sine?
Hypathia a scris:da, culmea.
De ce nu i-ai spus din ce cauza stai asa de rau cu increderea in sine?
Atunci chiar nu stiam nimic, nu aveam termen de comparatie.
carly a scris:Am ramas cu mama si-i sunt aproape fizic acum. Dar n-o suport nici pe ea. Avem tot felul de show-uri. Imi reproseaza ca eu n-o pot respecta, desi m-au crescut si n-aveam lipsuri... nu stiu cum sa n-o rad in fata cand aud asta. Are niste teorii... cica un copil trebuie sa-si respecte parintii, indiferent cum au fost ei, doar fiindca sunt mai in varsta, i-au dat viata si l-au crescut.
O ajut cum pot, ca n-am cum s-o sterg de pe suprafata pamantului, dar n-o fac cu placere.
Maicata e complice cu taicatu, poti sa o lasi linistita sa se autodevoreze. Paraseste-o daca poti, sa vezi ce frumos decompenseaza si ea in depresie si poate se sinucide. Si astfel se reunesc in iad amandoi. La cate ai indurat din partea lor nu e cazul sa-i fi alaturi.
Editat Sâm 25 iun 2011 20:00
carly a scris:
E bine ca ai fost singura la parinti. Pentru mine cea mai grea lovitura si rana mi-a facut-o mama cand i-a zis tatei : bate-o pe fi-ta, de fi-miu sa nu te atingi. Ironia sortii e ca frati-miu a luat-o razna dar eu, de bine de rau, macar pot scrie pe roportal. Eu ma bucur pentru tine ca esti o femeie echilibrata si ca ai ajuns la un grad mare de intelepciune prin prorile forte. Pana sa scrii asta te invidiam , imi ziceam ca ai avut parinti buni :)
Apodonos a scris:E bine ca ai fost singura la parinti. Pentru mine cea mai grea lovitura si rana mi-a facut-o mama cand i-a zis tatei : bate-o pe fi-ta, de fi-miu sa nu te atingi. Ironia sortii e ca frati-miu a luat-o razna dar eu, de bine de rau, macar pot scrie pe roportal.
Cand parintii sunt nazisti e bine sa fie cat mai multi copii, sa se imparta frica la cat mai multi. Asa, daca e un singur copil, incaseaza el toata doza. Intr-un sistem familial, decompenseaza cel mai sensibil. Baietii sunt de doua ori mai sensibili la lipsa de afectiune. Ei se maturizeaza mai greu. Probabil ce primea fratele tau de la mama lui numai iubire materna nu era, ci incest emotional, seductie si manipulare, plus ceva ambivalenta si uite asa a decompensat. Femeile decompenseaza mai tarziu. Are grija natura sa apuce sa faca copii si lantul nenorocirii sa nu se mai termine. Altfel nu mai erau pe lumea asta rusi, români, negri, arabi, indieni si altii asemenea.
Editat Sâm 25 iun 2011 20:15
Big Lebowski a scris:Maicata e complice cu taicatu, poti sa o lasi linistita sa se autodevoreze. Paraseste-o daca poti, sa vezi ce frumos decompenseaza si ea in depresie si poate se sinucide. Si astfel se reunesc in iad amandoi. La cate ai indurat din partea lor nu e cazul sa-i fi alaturi.
Ai dreptate, stiu si eu asta. Dar cred ca sunt prea slaba la caracter, ceea ce nu m-ar mira dupa cum am crescut. Erau doar franturi din ce-am scris aici... Cand sunt cu ea, nu-i suport nici vocea, apoi la distanta ne intelegem, adica o pot suporta, o pot ajuta, de parca ar fi datoria mea. Stiu ca nu e, dar nu-mi pot stapani acest comportament fata de ea. O vad prea ingusta la minte ca sa fi realizat vreodata ce mi-a facut. Deci o tratez ca pe un copil handicapat.
Apodonos a scris:E bine ca ai fost singura la parinti. Pentru mine cea mai grea lovitura si rana mi-a facut-o mama cand i-a zis tatei : bate-o pe fi-ta, de fi-miu sa nu te atingi. Ironia sortii e ca frati-miu a luat-o razna dar eu, de bine de rau, macar pot scrie pe roportal. Eu ma bucur pentru tine ca esti o femeie echilibrata si ca ai ajuns la un grad mare de intelepciune prin prorile forte. Pana sa scrii asta te invidiam , imi ziceam ca ai avut parinti buni :)
Da, mare noroc pt copilul ce-a avortat mama si n-aveam frati. Sa fim doi in situatie ar fi fost si mai trist.
Ei n-ar fi facut diferenta. Fiul meu chiar era un copil model, cald la suflet, vesel, iubitor. Si totusi... cand la 15 ani si-a pus un cercel, tata l-a facut idiot. M-a durut. L-as fi lovit pe tata, abia m-am abtinut sa nu-i scot ochii.
Sa stii ca pe undeva a facut si tata ceva bun, chiar daca inconstient. Era pasionat de carti. Asa aveau o biblioteca imensa si am invatat multe din carti. Aveam de unde. M-am autoeducat. Daca nu erau nici cartile... nu stiu unde as fi ajuns.
Citeam despre soarta voastra si m-am gandit, poate va ajuta sa stiti ca au fost si altii ca voi, si tare mi-e frica ca sunt si acum multi copii terorizati de parinti.
erau doar americani tampiti :)
Big Lebowski a scris:
"Astazi, pot spune ca D-zeu a facut dreptate. Eu sunt cu increderea in sine cam ca acel copil cersetor."
Nu sunt de acord cu gandirea asta. E nociva. E o gandire de tarani terifiati, de oameni care nu pot sa il perceapa pe Dumnezeu decat ca "bate cu bata", "a lovit copilul ca sa-l doara pe parintele rau", "sa te fereasca Dumnezeu sa intri in mana lui",etc.
Daca tot crezi in Dumnezeu, atunci purifica-ti perceperea lui.
Teologia a evoluat, la nivel de Staniloae se discuta altfel. Citeste Dogmatica lui Staniloae si vezi ce energii benefice izvorasc din gandirea lui.
Nu sunt crestin, dar apreciez arhitectura de idei a lui Staniloae, aerul de noblete si largime de spirit pe care il inspira.
Numai parintele Cleopa mai avea faze din astea, cu pedepse, iad, dar el era taran, e explicabil prin background-ul lui.
"e atent de fiacare data cum trag apa la WC, cata apa curge la robinet, unde imi pun lucrurile, ca si cum ar fi casa lui."
E zgarcit. Citeste Mos Goriot de Balzac, si vei vedea tipologia zgarcitului. Tine de obsesie. E greu sa traiesti cu ei, dar daca intelegi cum gandeste zgarcitul, ai avantaje.
"Totusi eu vad ca exista, vad ca in locul copiilor pe care parintii mei i-au facut timp de 40 de ani tampiti, cretini si idioti (in calitate de profesori) m-a facut pe mine astazi tampit, idiot si cretin."
Aceeasi faza de mai sus: te crezi singur singurel BATUT de DUMNEZEU.
E o mema nociva. Foarte distructiva.
Nu inteleg cum poti sa-ti atasezi singur etichetele "tampit, idiot si cretin". Ca altul poate sa te eticheteze asa, e firesc. Are dreptul sa scoata pe gura orice tampenie. Dar e absurd sa crezi asta, sa internalizezi etichetele lui, sa ti le atasezi singur.
Spune: "sunt inteligent, cult, curios sa cunosc, capabil". Repeta asta, scrie-ti -le mare pe un A4, afiseaza pe zid, pana iti intra in subconstient.
"Sunt la fel de gol afectiv ca acei copii ai strazii care vagabondeaza cu trenul"
E o solutie simpla pentru asta: du-te la copiii strazii si vorbeste cu ei, ofera-le timpul tau, energia ta, intelegerea ta, accceptarea ta.
Du-te la asociatii de voluntariat si ajuta pe gratis la integrarea orfanilor, a copiilor ft. saraci. Te va umple afectiv. Copiii astia au o disponibilitate emotionala uimitoare.
Chiar acum vin de la magazin. M-au intalnit niste copii saraci, pe care -i cunosc de la o asociatie caritabila (m-am jucat cu ei, le-am oferit timp, empatie, i-am invatat sa deseneze, sa socializeze).
In magazin strigau fericiti dupa mine. Vanzatoarele se speriau ca vor fura, dar ei nu fura. Am iesit cu ei, am povestit, le-am dat de buzunar.
Sunt atat de fericiti sa ma vada (ca si pe oricine se ocupa de ei), ei, care acasa au numai scandal si batai si saracie, incat e o comunicare de energii reciproca.
Solutia cu voluntariatul functioneaza. Sunt multe asociatii caritabile, cadrul e format deja, au jocuri, haine, mancare pt ei, supraveghetori, asistenti sociali, trebuie doar sa oferi timpul tau. Nu te teme ca esti gol afectiv, te vor umple ei.
"Nu vreau sa spun ca sunt nevinovat, am devenit ca si parintii mei. "
Esti nevinovat, nu mai prelua vina asupra ta, ca este nociv pentru vindecare.
"Vreau sa fiu despagubit. Nu vreau ca fiul sa plateasca in locul tatalui. Si vreau sa-i vad platind o vesnicie. Eu voi fi marturisitorul pacatelor lor. Nu-i pot ierta. Sunt prea grele pacatele lor. Acum ca le cunosc in detaliu. Si daca eu nu-i pot ierta, ii voi trage in iad dupa mine."
Aici e cea mai grea problema.
Crede-ma, nimeni nu te poate despagubi. Nimeni nu-ti poate da inapoi copilaria si sansele. Nu trebuie sa ii ierti. Pur si simplu, creeaza-ti sufletul tu, de la zero, fii propriul tau demiurg.
Invata sa te bucuri de un apus, de un mers in ploaie (asa cum am venit eu cu copiii astia saraci prin ploaie, si a fost frumos).
Bea o bere la doza, razi, priveste la norii de pe cer, spune unei fete necunoscute ca e frumoasa (chiar daca e plinuta, sa vezi ce bine se va simti).
Asta e viata. Cum spune Eclesiastul: asta e toata partea de bucurie care ti s-a dat in viata, asa ca bucura-te de ea din plin, inainte ca ochii sa paleasca, si puterea sa scada, si mintea sa se intunece. Bucura-te azi, maine, cat mai ai timp si cat mai este lume.
Deocamdata tu traiesti in iadul. Iadul creat de ai tai pt tine.
Dar tu ai acceptat acest iad. Acum tu iti creezi propria realitate. Si asta din pacate e iadul.
Eu iti zic: creaza-ti propria realitate, dar asa cum ai vrea sa fie: cu ras, cu o carte buna, cu un compliment unei necunoscute ce nu se simte bine in pielea ei, intra in vorba cu necunoscuti ca sa afli povestile lor, mergi mult pe jos ca sa iti descarci tensiunea, priveste atent la tot ce exista, scrie mult, ofera unor copii amarati si mai nenorociti ca tine, si iti garantez ca te vei simti fericit.
Asta e calea spre vindecare.
Stiu, ai tai nu te-au invatat aceste cai de a te bucura. Din contra, ti le-au interzis.
Uite, ti le arat eu. Sunt mii de cai de a te bucura, totul e sa incepi sa mergi pe ele. Calatoria de mii de km incepe cu un pas. Am impresia ca tu nu faci acest PRIM PAS. Daca ai vedea ce bine e sa oferi timp unor copii napastuiti, si cata iubire iti ofera, daca ai vedea ce frumos e sa faci un compliment unei fete banale si ignorate, si cum infloreste, si daca ai intelege ce bucurie e sa mergi in natura sau in oras la intamplare, sa faci poze si sa le postezi pe site-uri de foto ca deviantart.com, si sa primesti complimente pentru ele, ai prinde gustul pentru aceste mici bucurii care fac viata.
Ai tai nu ti-au dat permisiunea sa te bucuri cu astfel de mici cai de frumusete a vietii.
ITI DAU EU PERMISIUNEA ASTA.
Iesi in lume si bucura-te de lumea cea mare si misterioasa si frumoasa.
Editat Sâm 25 iun 2011 20:32