Parintii impostori - parintii proprietari de copii

just-me1 a scris:

Bine, am descoperit ca sunt parinte impostor. Si mai departe ce fac? Nu are nici un rost sa ii arati cuiva ce este daca nu ii spui ce sa faca mai departe. O sa spuneti psihoterapie, nu? Nu pot nici asta pentru ca tocmai am aflat ca psihologii/psihiatrii din romania sunt niste mari sarlatani si nu are nici un sens. In cazul asta am ramas fara nici un reper si faptul ca mi s-au deschis ochii mi-a facut mai mult rau decat bine.

Pina la psihoterapie, incearca (auto)analiza. Deconstruieste-ti sentimentele, reactiile, mai ales atunci cind are loc un conflict de orice fel intre tine si copii. De ce simti asa, de ce vrei ca ei sa faca asta si nu ceea ce vor ei? Ce anume te-a suparat asa tare, la urma urmei? Si oare cum se simte copilul si ce se ascunde in spatele comportamentului lui? In ce masura e si "contributia" ta acolo. Si ce nevoie profunda e mascata de o anume reactie care tie nu-ti place.

De fapt raspunsurile sint simple, sint mereu atit de aproape de noi, raspunsurile sint in ochii copilului nostru. Poate suna sentimentaloid, dulceag si lipsit de sens, dar asta e adevarul. Atunci cind gresim fata de copii, putem vedea imediat tristetea, mirarea indurerata din ochii lor. Cind ii intelegem si ii facem sa se simta acceptati si iubiti, au lumina aceea in privire... Priveste-ti copiii cu atentie, si de la ei vei afla ce ai de facut, nu de aici, de pe forum.

whydontyouyesbut a scris:

Pina la psihoterapie, incearca (auto)analiza. Deconstruieste-ti sentimentele, reactiile, mai ales atunci cind are loc un conflict de orice fel intre tine si copii. De ce simti asa, de ce vrei ca ei sa faca asta si nu ceea ce vor ei? Ce anume te-a suparat asa tare, la urma urmei? Si oare cum se simte copilul si ce se ascunde in spatele comportamentului lui? In ce masura e si "contributia" ta acolo. Si ce nevoie profunda e mascata de o anume reactie care tie nu-ti place.

De fapt raspunsurile sint simple, sint mereu atit de aproape de noi, raspunsurile sint in ochii copilului nostru. Poate suna sentimentaloid, dulceag si lipsit de sens, dar asta e adevarul. Atunci cind gresim fata de copii, putem vedea imediat tristetea, mirarea indurerata din ochii lor. Cind ii intelegem si ii facem sa se simta acceptati si iubiti, au lumina aceea in privire... Priveste-ti copiii cu atentie, si de la ei vei afla ce ai de facut, nu de aici, de pe forum.

Spui bine ce spui dar autoanaliza nu e suficienta, asta e adevarul. Eu ma autoanalizez de cand ma stiu si tot nu am reusit sa ma eliberez de "zestrea" primita de la parinti. Cine e sincer cu el insusi cred ca simte acelasi lucru.

Cu toate acestea nu sunt de acord cu cei care isi denigreaza parintii aiurea pe forum. Au gresit dar si ei au fost agresati la randul lor, alta realitate nu au cunoscut si altfel nu au stiut sa faca. Asta e, privesti inainte si cauti solutii sa devii mai bun decat ei. Cand ai crescut intr-o astfel de familie schimbarea trebuie sa fie profunda, radicala nu merge cu ceea ce scrii tu mai sus (metode pe care eu de altfel le-am aplicat pana acum), nu e suficient. Copilul e capabil sa vada ce e in sufletul tau mai bine decat o faci chiar tu. Va prelua "zestrea" si o va duce mai departe oricat te-ai chinui tu sa il educi altfel decat au facut-o parintii tai cu tine.

Floricik_ a scris:

Asta cam aşa e...din păcate, şi mai ales de la o v

just-me1 a scris:

Spui bine ce spui dar autoanaliza nu e suficienta, asta e adevarul. Eu ma autoanalizez de cand ma stiu si tot nu am reusit sa ma eliberez de "zestrea" primita de la parinti. Cine e sincer cu el insusi cred ca simte acelasi lucru.

Cu toate acestea nu sunt de acord cu cei care isi denigreaza parintii aiurea pe forum. Au gresit dar si ei au fost agresati la randul lor, alta realitate nu au cunoscut si altfel nu au stiut sa faca. Asta e, privesti inainte si cauti solutii sa devii mai bun decat ei. Cand ai crescut intr-o astfel de familie schimbarea trebuie sa fie profunda, radicala nu merge cu ceea ce scrii tu mai sus (metode pe care eu de altfel le-am aplicat pana acum), nu e suficient. Copilul e capabil sa vada ce e in sufletul tau mai bine decat o faci chiar tu. Va prelua "zestrea" si o va duce mai departe oricat te-ai chinui tu sa il educi altfel decat au facut-o parintii tai cu tine.

Intrebai ce anume poti face, in conditiile in care terapeutii buni sint greu de gasit in tara. Ti-am raspuns ce cred eu ca e de facut. Ai dreptate, autoanaliza nu e decit inceputul, dar are o mare insemnatate. Cu cit exista mai multa constiinta de sine cu atit sint mai limitate sansele de a persista in eroare, nu?

Nu sint de acord cu pastrarea unei discretii absolute in legatura cu greselile parintilor nostri, ale caror consecinte le-am suferit din plin. Dincolo de functia terapeutica, eliberatoare a confesiunii, pentru ce sa menajam imaginea unor oameni carora nu le-a pasat prea mult de noi? A fost vorba, in majoritatea cazurilor, de abuz fizic sanctionabil prin lege. Legea nu tine seama de faptul ca au fost agresati la rindul lor, asta nu ii face iresponsabili. In aceeasi masura cred ca putem judeca orice tip de abuz, nu sint de parere ca trebuie sa ne absolvim impaciuitor tortionarii doar pentru ca si ei au avut parte cindva de acelasi tratament.

Eu tind sa cred ca e suficient ceea ce am scris. Apropierea de copilul tau, receptivitatea fata de reactiile lui. Sa il poti privi in ochi fara ezitare si sa nu-ti fie teama de ce vei vedea in ochii lui. E adevarat ce spui despre intuitia si senzitivitatea copiilor, cit si despre usurinta cu care pot fi influentati, "molipsiti". Insa nu sint de acord cu incheierea ta intr-o nota de defetism si zadarnicie. Se poate schimba ceva, profund, radical, si in bine!

whydontyouyesbut a scris:

Nu sint de acord cu pastrarea unei discretii absolute in legatura cu greselile parintilor nostri, ale caror consecinte le-am suferit din plin. Dincolo de functia terapeutica, eliberatoare a confesiunii, pentru ce sa menajam imaginea unor oameni carora nu le-a pasat prea mult de noi? A fost vorba, in majoritatea cazurilor, de abuz fizic sanctionabil prin lege. Legea nu tine seama de faptul ca au fost agresati la rindul lor, asta nu ii face iresponsabili. In aceeasi masura cred ca putem judeca orice tip de abuz, nu sint de parere ca trebuie sa ne absolvim impaciuitor tortionarii doar pentru ca si ei au avut parte cindva de acelasi tratament.

Aici depinde de capacitatea de a ierta a fiecaruia, eu prefer sa nu ma incarc cu ura sau dorinta de razbunare.

whydontyouyesbut a scris:

Eu tind sa cred ca e suficient ceea ce am scris. Apropierea de copilul tau, receptivitatea fata de reactiile lui. Sa il poti privi in ochi fara ezitare si sa nu-ti fie teama de ce vei vedea in ochii lui. E adevarat ce spui despre intuitia si senzitivitatea copiilor, cit si despre usurinta cu care pot fi influentati, "molipsiti". Insa nu sint de acord cu incheierea ta intr-o nota de defetism si zadarnicie. Se poate schimba ceva, profund, radical, si in bine!

Nu am vrut sa spun ca e zadarnica orice incercare de schimbare, tot ce am vrut sa spun e ca metodele pe care le-ai descris tu nu sunt suficiente. Normal ca e posibil, numai citind ce a scris iosafat te schimbi destul de mult, desi simt ca ceva imi scapa inca.

dAImon a scris:

Citeaza sursa, te rog

As vrea sa arunc un ochi asupra studiului si rezultatelor... asta poate pentru ca stiu de cel putin doi bloggeri mai cunoscuti, care au trecut fix prin faza asta: s-au despartit de parinti, fugind. Iar unul s-a simtit mai bine dupa ce a avut un contact cu ei, dupa mult timp.

insa e adevarat ce spune acolo...mie mi-a spus chiar psiho meu...deci in momentul in care exista mari neintelegeri...sau parintii sunt prea posesitivi,si neintelegatori e bine sa stam cat mai departe de ei...contactul sa fie minim.... asa vor aparea mai putine neintelegeri intre...si uite asa nu mai sunt nervi aruncati pe apa sambetei

erena a scris:

insa e adevarat ce spune acolo...mie mi-a spus chiar psiho meu...deci in momentul in care exista mari neintelegeri...sau parintii sunt prea posesitivi,si neintelegatori e bine sa stam cat mai departe de ei...contactul sa fie minim.... asa vor aparea mai putine neintelegeri intre...si uite asa nu mai sunt nervi aruncati pe apa sambetei

E vorba de fenomenul parazitarii reciproce intre agresor (parinte) si victima (copil). Jocul e pervers. Parintele are nevoie de copil (indiferent de varsta acestuia) ca de o jucarie. El vrea de fapt sa traiasca viata copilului in locul acestuia, de aceea se numeste parazitare. Copilul are nevoie de parinte pentru ca e deja secat. In aceasta simbioza, copilul il paraziteaza material pe parinte, iar parintele emotional (prin reprosuri, miraje-amagiri) pe copil. Copilul este victima care isi iubeste totdeauna neconditionat agresorul (parintele), are nevoie in dezvoltarea sa de permisiunile acestuia, care nu vin in cazurile mentionate pe acest topic. De aceea se presupune ca vor fi primite in procesul psihoterapiei. Iar in timpul acestui proces, ruptura emotionala de parinti trebuie sa fie totala si definitiva, ei, parintii vor deveni niste straini cunoscuti. Fara asa ceva, psihoterapia va fi un esec, victima se va pupa iarasi in bot cu agresorul, apoi iar se vor parazita si devine o telenovela buna de OTV. Cu sau fara streang si sapun.

Cleric Preston a scris:

E vorba de fenomenul parazitarii reciproce intre agresor (parinte) si victima (copil). Jocul e pervers. Parintele are nevoie de copil (indiferent de varsta acestuia) ca de o jucarie. El vrea de fapt sa traiasca viata copilului in locul acestuia, de aceea se numeste parazitare. Copilul are nevoie de parinte pentru ca e deja secat. In aceasta simbioza, copilul il paraziteaza material pe parinte, iar parintele emotional (prin reprosuri, miraje-amagiri) pe copil. Copilul este victima care isi iubeste totdeauna neconditionat agresorul (parintele), are nevoie in dezvoltarea sa de permisiunile acestuia, care nu vin in cazurile mentionate pe acest topic. De aceea se presupune ca vor fi primite in procesul psihoterapiei. Iar in timpul acestui proces, ruptura emotionala de parinti trebuie sa fie totala si definitiva, ei, parintii vor deveni niste straini cunoscuti. Fara asa ceva, psihoterapia va fi un esec, victima se va pupa iarasi in bot cu agresorul, apoi iar se vor parazita si devine o telenovela buna de OTV. Cu sau fara streang si sapun.

stiu...stiu ...stiu.....toata povestea o stiu atat de bine....cateodata ma mir tu cum de le nimeresti ? pentru ca vad ca fffff rar spui si tu ceva bun...si spui fara a te lua de lume....

Laughlin a scris:

Si nu...parintii nu devin straini cunoscuti. Ei raman parintii biologici, ca de aia am si zis de nevoia psihica de contact ( cu execeptia enuntata).

In plus, fiecare situatie este unica in parte. De aia etichetarea duce la confuzii.

Nu exista nici o nevoie reala psihica de contact cu cineva care iti este doar parinte biologic. Vezi cazul adoptiilor...se duc sa vada cine e, daca ii roade ceva si dupa aceea PA PA... ca sa nu mai vorbesc de cei care nu te-au abandonat fizic, fiindca nu era in interesul lor, DAR...

Una este etichetarea si alta este stabilirea unor valori si repere corecte. Confuzia este la tine Laughlin.

Fentasy a scris:

Nu exista nici o nevoie reala psihica de contact cu cineva care iti este doar parinte biologic. Vezi cazul adoptiilor...se duc sa vada cine e, daca ii roade ceva si dupa aceea PA PA... ca sa nu mai vorbesc de cei care nu te-au abandonat fizic, fiindca nu era in interesul lor, DAR...

Una este etichetarea si alta este stabilirea unor valori si repere corecte. Confuzia este la tine Laughlin.

Vad ca raspunzi pe langa subiect. Si confirmi ce zic eu, in timp ce ma contrazici. Exemplul cu parintii adoptivi chiar arata ca acea nevoie de contact cu parintii biologici exista. Nu am spus ca trebuie sa stai legat prin cordon ombilical, insa tu nu pricepi ce spun eu, vrei numai sa zici nu. Vorbim in planuri separate. Asa ca acum este ultima data cand iti raspund. La urma urmei nu stau sa monologhez la pereti.