just-me1 a scris:Cand spui ca nu te astepti de la copilul tau sa te iubeasca la randul lui nu te cred. Ar trebui sa fii sincera cu tine, uita-te intr-o zi la copilul tau pe care il iubesti atat de mult si gandeste-te ca intr-o zi ar spune despre tine ceea ce au spus altii aici pe forum despre parintii lor. Numai gandul asta o sa te doara f mult.
Nu ma astept. Asteptarea e pasivitate, bratele incrucisate si emitere de pretentii. Sau sa faci ce te taie capul netinind seama de celalalt citusi de putin si sa soliciti apoi compensatie pentru eforturile prestate.
Apoi, iubirea lui pentru mine e un fapt atit de firesc incit ideea de asteptare nu-si are locul. Ma iubeste pentru ca a simtit ca e iubit din ziua in care s-a nascut (ba chiar si dinainte de ea
).
Intr-adevar, gindul ca intr-o zi ar putea spune despre mine astfel de lucruri e insuportabil de dureros. M-ar darima, dar nu la modul "iata ce odrasla cruda si nerecunoscatoare am" ci la modul "iata cit de cruda si inconstienta am putut sa fiu eu". Daca ar fi sa se ajunga aici, ar fi numai vina noastra, a parintilor, si m-ar durea tocmai ireversibilitatea acelor greseli facute de mine, nu judecata lui.
just-me1 a scris:Tu ti-ai cerut vreodata iertare de la copilul tau atunci cand ai gresit fata de el?
Cum sa nu?! Imi cer iertare ori de cite ori gresesc, oricit de minor e faptul respectiv. Nu mi se pare o injosire, doar ceea ce-mi doresc e sa construiesc o relatie cinstita cu el, sa simta ca il respect si ca-mi pasa intotdeauna de el, si nu sa ma vada ca pe vreo autoritate sacrosancta.