Fentasy a scris:Nu exista nici o nevoie reala psihica de contact cu cineva care iti este doar parinte biologic. Vezi cazul adoptiilor...se duc sa vada cine e, daca ii roade ceva si dupa aceea PA PA... ca sa nu mai vorbesc de cei care nu te-au abandonat fizic, fiindca nu era in interesul lor, DAR...
Una este etichetarea si alta este stabilirea unor valori si repere corecte. Confuzia este la tine Laughlin.
Stiu ca nu la toata lumea este la fel.in ceea ce ma priveste,am rupt legaturile cu tatal meu multi ani,considerindu-l principalul vinovat din copilaria si adolescenta mea;dupa ceva ani,mai mult dintr-o intimplare(dar se stie ca nimic nu este intamplator in viata)mama mea a plecat din tara,lasandu-mi loc sa respir si sa incep sa traiesc.abia in lipsa ei mi-am dat seama ca traiam-exact cum spune Cleric-intr-o relatie de simbioza cu ea,parazitandu-ne reciproc.astfel am inceput sa reanalizez multe lucruri din viata mea,si mai ales relatia mea cu mama.cand am inteles ca din frageda pruncie nu m-a vrut("daca nu ramaneam insarcinata cu tine nu ma maritam cu taica-tau),apoi m-a folosit ca acoperire(nu intru in amanunte),apoi a inceput sa mi se substituie in viata...so,cand am vazut mai clar toate astea am traversat un soc emotional foarte puternic,care mi-a schimbat cumva si perspectiva asupra relatiei cu tatal meu.nu zic,avea si el pe atunci demonii lui(alcoolul,vulgaritatile...)dar si relatia deformata pe care o avusesem ca si copil si adolescenta cu mama(eu si ea impotriva lumii)a inchis orice cale de a relationa cu tatal meu.
Acum am inceput sa vorbesc cu el,ba chiar mi-a facut cateva vizite scurte,si la un moment dat am simtit o usurare.
deci cred ca mentinerea unui contact relativ -pana la punctul in care parintele sa reinceapa sa-ti tulbure viata-cu parintele biologic e bine pentru psihic.