m-am regasit in postura de victima, iar pe sotul meu in postura de agresor.Un agresor psihic.Nu m-a lovit niciodata, dar ma sileste sa traiesc viata asa cum o dicteaza el, sa ma bucur de bucuriile lui, sa tolerez situatiile pe care le specifica el.Nu pot spune ce imi doresc, nu pot visa de fata cu el. Dorintele mele il irita.Reprosul lui preferat este:"Ce, esti chiar asa neputincioasa?" Imi spune ca eu mereu VREAU ceva, ca sunt vesnic nemultumita.Chiar vreau, dar in alt plan; vreau un partener caruia sa-i pot fi deschisa, sa fiu eu insami. Am citit cartea "cum sa-ti cresti bine copilul" a Irinei Petrea. Mi-a atras atentia afirmatia "suntem rezultatul propriei copilarii".Am cautat pe internet si am gasit tot felul de chestii interesante.
Inca o data: eu sunt victima, rezultat al copilariei mele cu un tata perfectionist si o mama care le facea pe toate.Ca adult, insa m-au lasat sa zbor si sa-mi asum propriile decizii.
Sotul meu, mai mare cu 12 ani ca mine (imaginea tatalui meu, care-e si el cu 12 ani mai mare ca mama?!) - agresor. Tatal lui - muncitor pe santier departe de casa (nealcoolic), mama - femeia care a tinut casa, fratele - mai mic cu 7 ani-un fel de copil al lor. Ne-am intalnit cand el avea 39 de ani si lucrurile pareau pe un fagas bine stabilit pentru ei.Tatal murise (parca spre a scapa de o sotie tiranica) in perioada de inceput a pensiei. Eu nu l-am intalnit niciodata. El si mama trageau din greu pentru fratele cel mic, mandri ca acesta avea o familie si o ducea bine, ajutati de ei.DAR AM APARUT EU in toata aceasta pace a lor.Ne-am indragostit, ne-am intemeiat o familie, avem o fetita de 4 ani.Din timpul sarcinii a inceput teroarea din partea lui cu refrenul"hai sa ne mutam la mama ca e singura in ditamai casa cu 6 camere si sa vezi ce bine o sa fie".Am rezistat si am locuit pana la cei 2 ani ai fetitei ingarsoniera mea.In acest interval am cumparat niste pamant si sotul a construit pe el 2 case moderne: una mai mica pentru mama lui (pe a ai cea "cu 6 camere" a vandut-o)si una mai mare pentru noi."Ca sa fie mama aproape sa ne ajute".Teroarea a devenit cosmar.Mama - o femeie agresiva, dominatoare, certareata, perfida si prefacuta era navala peste mine in fiecare clipa sa ma sfatuiasca ce sa fac si unde trebuie sa fac.Programul meu, mai scurt ma silea sa-i fac fata foarte greu. Sotul imi cataloga actiunile.De ce n-o lasi sa faca cum vrea ea?Ce ai cu ea? Vrea doar sa te ajute...
Mamaie este cea care explica fetitei ca "parintii tai nu te iubesc, de-asta nu dorm cu tine in pat". Sotul imi spune ca e o batrana singura si ca de asta mai vorbeste si prostii si, din nou "sa inteleg situatia".Noi stam de vorba fix minutele cat tine publicitatea dintre telejurnal si stirile sportive, iar ei i-a facut program de socializare-1/2 ora pe zi dimineata si-i face poftele mai ceva ca unui copil. Spune despre ea cand este cu nepotica (in jocurile pline de dinamism din apropierea fiului spectator):"Uite, nu stii care dintre ele e mai copil!" Apropo, soacra-mea este de principiul sa nu stai dupa copil, ci sa-ti vezi de treba ta.Ea se lauda cum a construit ea casa in tinerete cu copilul ei bebelus (sotul meu de azi) legat de pat!!!
Concluzia: Eu nu mai pot asa si nu mai vreau asa.
ca solutie o sa-i propun sa ne gasim o locuinta cu chirie si sa plecam de aici. Asa simt ca familia noastra ar mai avea o sansa.
La modul real, este posibila transformarea relatiei?
