Sentimentul de vinovatie

Imi pare rau sa vad ca treci prin asa ceva. Am trecut prin asa ceva si eu, desi nu am fost casatorita si cu atat mai mult sa am copii. Dar relatia a fost destul de lunga incat sa ma marcheze, iar in timpul ei, eu am fost cea care am preluat rolul aceluia care le rezolva in mare pe toate iar el se complacea in situatie, mai ales ca era varianta cea mai simpla. Bineinteles, ca au mai fost si alte probleme atat din partea mea cat si din a lui, dar pana la urma totul a ramas in urma. Ce a urmat apoi nu pot descrie in cuvinte, pt ca sentimentul de vinovatie ma coplesea la propriu, mai ales cand vedeam cat de mult suferea el. Pur si simplu, simteam cum ma distrug, insa, pe de alta parte, stiam clar ca nu mai aveam ce face impreuna. Se terminasera toate optiunile, solutiile. Eu ajunsesem sa-l iubesc ca pe un prieten foarte bun, iar el ca pe o viitoare sotie. Era o situatie extrem de neplacuta. In cele din urma, m-am desprins de trecut, chiar daca sentimentul de culpabilitate (a nu se intelege gresit --- ma simteam vinovata de faptul ca el suferea foarte tare, iar eu nu puteam sa-l ajut cum o facusem de atatea ori) persista. Dupa aproape un an, am intalnit pe cineva care ma iubeste si pe care il iubesc enorm, relatia fiind una in care amandoi inaintam simultan. Chiar si asa, uneori ma gandesc la ce a fost si ma rog la Dumnezeu ca si fostul prieten sa-si gaseasca fericirea, sa nu mai sufere.

Ca o concluzie, gandeste-te la tine si mergi pe drumul ce crezi ca ti se potriveste (alaturi de sot sau nu). Tu trebuie sa sti raspunsul.

Pentru 9lives1... : chiar daca te simti vinovat, nu inseamna ca mai e sentimentul de iubire ce a fost o data. Pur si simplu, sentimentul asta apare de la faptul ca, tot timpul, tu ai preluat tot greul relatiei (angajamente etc) celalalt complacandu-se in situatia copilului rasfatat, iar atunci cand el suferea, tu erai cel care ii oferea siguranta, solutii, TOTUL. Dintr-o data, te rupi si, pur si simplu, te gandesti la ce se va intampla cu el daca tu pleci (plecarea nefiind un capriciu si, efectiv, ultima solutie de a fi fericit) si de aici sentimentul de vinovatie.

mi_onutza a scris:

Pentru 9lives1... : chiar daca te simti vinovat, nu inseamna ca mai e sentimentul de iubire ce a fost o data. Pur si simplu, sentimentul asta apare de la faptul ca, tot timpul, tu ai preluat tot greul relatiei (angajamente etc) celalalt complacandu-se in situatia copilului rasfatat, iar atunci cand el suferea, tu erai cel care ii oferea siguranta, solutii, TOTUL. Dintr-o data, te rupi si, pur si simplu, te gandesti la ce se va intampla cu el daca tu pleci (plecarea nefiind un capriciu si, efectiv, ultima solutie de a fi fericit) si de aici sentimentul de vinovatie.

paranteza:parafrazand, la mine a fost foarte similar, dar total diferit : eu am fost ca tine, ea a fost ca fostul tau-ca si comportament ma refer- . culmea ca ea a fost cea care a plecat.

nu confundati cumva vinovatia cu mila?

pt nelinistita: copiii cum il percep? l-ai intrebat vreodata ce simte pt tine?esti sigura ca nu mai simti nimic pt el?

personal cred cu toata taria in institutia divortului...dar numai ca ULTIMA alternativa...

9lives1left a scris:

paranteza:parafrazand, la mine a fost foarte similar, dar total diferit :think: : eu am fost ca tine, ea a fost ca fostul tau-ca si comportament ma refer- . culmea ca ea a fost cea care a plecat.

Mda, trista situatie in cazul tau. De fapt, toate situatiile sunt triste, dar acum depinde cum iesi din ele.

9lives1left a scris:

nu confundati cumva vinovatia cu mila?

pt nelinistita: copiii cum il percep? l-ai intrebat vreodata ce simte pt tine?esti sigura ca nu mai simti nimic pt el?

personal cred cu toata taria in institutia divortului...dar numai ca ULTIMA alternativa...

Se prea poate ca din mila sa ajungi sa te simti vinovat de faptul ce celalalt sufera si nu vrea sa-si gaseasca un rost in viata.

9lives1left a scris:

pt nelinistita: copiii cum il percep? l-ai intrebat vreodata ce simte pt tine?esti sigura ca nu mai simti nimic pt el?

personal cred cu toata taria in institutia divortului...dar numai ca ULTIMA alternativa...

Se pare ca odraslele nu sunt prea atasate de tatal lor, vazandu-l pasiv mereu. Oricum, in cazul in care nu mai merge, e o prostie sa se continue doar de dragul copiilor, care la randul lor ar simti ca ceva nu e in ordine si nu s-ar dezvolta intr-un mediu adecvat. Oricare ar fi solutia, eu cred cu tarie, ca o perioada de meditatie ar fi nemaipomenita si apoiva sti ce sa faca. Nu stiu daca reluarea la infinit a discutiilor cu ce e, cenu e in relatie ar fi o posibilitate de rezolvare, pt ca sunt convinsa ca au fost n astfel de conversatii. Oricum, e dificil

Asta cu reluarea discutiilor cu de ce si de ce nu am facut-o ani de zile. Anul asta am ajuns la concluzia ca trebuie termin. Sa inchei socotelile sa merg mai departe. Dar nu pot scapa de sentimentul de vinovatie - exact ce spunea si Onutza - te simti vinovata ca el e nefericit.

Dar pe de alta parte el e nefericit si cu tine si fara tine.

Nefericirea ta nu-l ajuta pe el in nici un fel. Doar ca ai un sentiment de solidaritate - in nefericire.

Calca sentimentul asta in picioare ca nu ajuta la nimic. Daca ai luat deja decizia de a-ti continua viata fara el.. Fa-o!

Nu o mai lungi aiurea pentru ca nu ajungi la nimic bun, ba te vei afunda in sentimente de compasiune.

Te-ai gandit ca poate el e asa ca sa te faca sa mai stai langa el? Asa.. un mic santaj emotional.

9lives1left a scris:

de ce sa nu incercam sa gasim solutii? da e simplu..am dat cu veridctul, si gata: pleaca, fugi...cum ramane cu lupta, merita, iubeste? de unde stii tu ca nu simte? sau chiar ea? sentumentele sunt lucruri asa de clare incat sa le pui in cutiute frumos pe categorii? daca o durea in pix crezi ca mai simtea vreun sentiment de vinovatie sau mai posta aici? problema e clara din p-ctul meu de vedere:nelinistita este un om de treaba -insa extrem de incapatanat- care a ajuns la captul puterilor vazand pasivitatea in care se zbate propriul ei sot.-dar te rog sa nu-i spui ca am zis asta-...problema ei nu este lipsa sentimentelor ci imposibilitatea de a-l face pe partener sa urneasca "ceva"...sau ma insel?

Daca ai fi citit cum trebuie primul post al ei,ai fi inteles de ce am scris asta.

Acolo era scris clar ca s-a maritat cu un om pe care "credea ca il iubeste" si viata i-a demonstrat ca se inseala.

Pai in cazul acesta,pentru ce sa lupti??????Daca nu exista dragoste,ce nevoie ai sa lupti?Sau mai bine pentru ce??

Da,poti sa ai un sentiment de vinovatie,chiar daca nu simti nimic pentru o persoana.Din compasiune...Poate sa te afecteze ce i se intampla unei persoane si fara sa fii neaparat indragostit de respectivul/a

Din ceea e a scris ea,se intelegea ca din cauza ca nu mai simte nimic pentru sotul ei ar vrea sa se desparta,dar se simte vinovata deoarece el o mai iubeste.

Pai in cazul asta nu are nici un rost sa continuie relatia,caci ,dupa cum am mai spus "intr-o relatie e nevoie de doi"

Divortul este solutia cea mai buna.

Motivul:Nepotrivire de caracter;am inteles ca sunteti despartiti in fapt lucru ce simplifica mult procedura.

Un avocat bun iti va obtine divortul

Succes si nu uita:Boala lunga moarte sigura!

Nelinistita a scris:

L-am fortat sa se insoare cand el nu era pregatit. A fost un orgoliu prostesc izvorat si dintr-o educatie religioasa tampita - cu sexul care e ilegal si imoral in afara casniciei.

Bai frate da voi ganditi adanc mai oamenilor.... sunt sarcastic, stiu... stii de ce, pai cum zice Loreal-ul Pentru ca meriti

Ce vina au copiii aia ? O sa intre saraci lipiti pamantului in viata si societate.

Si din nou se verifica teoria mea cu societatea care creeaza oameni iresponsabili, ca sa ceara indrumare, sa nu aiba bani sa trebuiasca sa fie creditati, pentru ca sa fie ocupati, sa munceasca, sa-si rezolve tampeniile si asta o sa le ocupe tot timpul...

VOI sunteti pionii raului - recunoaste TU pe masa luptei dintre bine si rau - ai devenit un pion in mana Raului absolut prin deciziile si actiunile tale ; ai reusit performanta de a incurca 4 destine (al tau, sotul si 2 copii) - BRAVO !

Sa te bat pe umar - ti-as face un rau.

consider ca relatiile in care numai unul dintre parteneri isi asuma toate grijile, responsabilitatile e.tc. sunt gresite din start. ambele parti trebuie sa fie active,sa se completeze reciproc. cand acest gen de relatie nu exista, ne-o cam facem cu mana noastra, trebuie sa o ducem cat se poate. si cand nu se mai poate asta e. prin sentimentele de vinovatie cred ca platim ca am acceptat situatia asa cuma fost, in loc sa incercam sa o facem mai optima. ma rog ... poate s-a incercat si nu a dat rezultate. dar prelungirea unei agonii nu este deloc optima pentru copii.

Schimbarea2012 a scris:

Ce vina au copiii aia ? O sa intre saraci lipiti pamantului in viata si societate.

Si din nou se verifica teoria mea cu societatea care creeaza oameni iresponsabili, ca sa ceara indrumare, sa nu aiba bani sa trebuiasca sa fie creditati, pentru ca sa fie ocupati, sa munceasca, sa-si rezolve tampeniile si asta o sa le ocupe tot timpul...

tu privesti lucrurile numai din punct de vedere material? totul se rezuma la mostenirea materiala?

consider ca educatia emotionala, spirituala e.t.c. e mult mai importanta decat toti banii din lume. atata timp cat intr-o familie unul dintre parteneri nu se implica emotional in educatia copiilor, cresterea acestora in lipsa acelei parti pasive si indiferente mi se pare mult mai indicata.

Materialul este realitate... da stiu e urat, dar real...