Sentimentul de vinovatie

Nelinistita a scris:

Exact la asta ma gandesc si eu. Nu-l urasc, a fost cel mai important barbat din viata mea - a fost singurul barbat din viata mea. Sincer ii doresc tot binele din lume - desi el nu crede asta. El ma vede ca pe un inamic.

Scrisesem un mesaj mare ca raspuns lui Geo dar mi-a picat net-ul si mi-a sters raspunsul.

Reiau. Am o vina - evident - una mare de tot. L-am fortat sa se insoare cand el nu era pregatit. A fost un orgoliu prostesc izvorat si dintr-o educatie religioasa tampita - cu sexul care e ilegal si imoral in afara casniciei.

Pentru ca ma simteam vinovata l-am cocolosit si nu l-am stimulat sa ajunga barbat adevarat ( bine - nici el nu a incercat asta - a preferat sa nu faca nimic). De la bun inceput am preluat toate treburile casnice, apoi pentru ca eram eficienta si pe cel mai putin casnice - cum ar fi asigurarea unui venit in casa, plata facutrilor, a telefonului, a intretinerii. Numai eu imi faceam griji, el stia ca eu ma descurc intotdeauna.La inceput asta ma facea sa ma simt bine, puternica. Iar el se complacea. Au aparut copiii si atunci am facut alta greseala. Am devenit mama perfecta , care n-are nevoie de ajutor, care se descurca intotdeauna singura. Si o vreme m-am descurcat cu toate. Numai ca am obosit. Si am inceput sa-l neglijez. Cum el nu ma ajuta cu nimic am inceput sa capat resentimente. Resentimente care ne-au afectat in primul rand viata intima. Ca sa ma lase sa ma odihnesc m-am multumit cu prestatii din ce in ce mai jalnice - minteam ca e in regula. Evident ca din cand in cand ma razvrateam - dar el le lua ca pe niste crize hormonale care trec. Comunicarea dintre noi a disparut complet. Am luat-o in directii diametral opuse. El devenea din ce in ce mai visator ( si ca sa fiu un pic rautacioasa - isi putea permite) iar eu am ajuns pragmatica ( la fel - cineva trebuia sa creasca copiii si sa aiba grija sa puna ceva pe masa). Pana cand am inceput sa ma intreb din ce in ce mai des - de ce am eu nevoie de asa ceva?

banuiesc ca ai realizat ca nu poti fi si barbat si femeie ...ai nevoie sa fii protejata ,sa te simti in siguranta ....poate ar fi trebuit sa-i spui inainte de a te inhama la un astfel de ....job.....poate ca nu ai fost destul de eficienta ,trebuia sa stii sa imparti ....bune si rele ,toate se impart .....acum poate nu ai fi avut atat de multe resentimente...

La inceput totul parea OK - el era mai slab, eu eram mai puternica - cineva trebuie sa fie mai puternic intr-un cuplu. Dar acum ma gandesc doar ca cel mai puternic ar trebui sa fie barbatul - el e traditional mai puternic. Si poate ca asa ar trebui sa ramana.

Nelinistita a scris:

Exact la asta ma gandesc si eu. Nu-l urasc, a fost cel mai important barbat din viata mea - a fost singurul barbat din viata mea. Sincer ii doresc tot binele din lume - desi el nu crede asta. El ma vede ca pe un inamic.

Scrisesem un mesaj mare ca raspuns lui Geo dar mi-a picat net-ul si mi-a sters raspunsul.

Reiau. Am o vina - evident - una mare de tot. L-am fortat sa se insoare cand el nu era pregatit. A fost un orgoliu prostesc izvorat si dintr-o educatie religioasa tampita - cu sexul care e ilegal si imoral in afara casniciei.

Pentru ca ma simteam vinovata l-am cocolosit si nu l-am stimulat sa ajunga barbat adevarat ( bine - nici el nu a incercat asta - a preferat sa nu faca nimic). De la bun inceput am preluat toate treburile casnice, apoi pentru ca eram eficienta si pe cel mai putin casnice - cum ar fi asigurarea unui venit in casa, plata facutrilor, a telefonului, a intretinerii. Numai eu imi faceam griji, el stia ca eu ma descurc intotdeauna.La inceput asta ma facea sa ma simt bine, puternica. Iar el se complacea. Au aparut copiii si atunci am facut alta greseala. Am devenit mama perfecta , care n-are nevoie de ajutor, care se descurca intotdeauna singura. Si o vreme m-am descurcat cu toate. Numai ca am obosit. Si am inceput sa-l neglijez. Cum el nu ma ajuta cu nimic am inceput sa capat resentimente. Resentimente care ne-au afectat in primul rand viata intima. Ca sa ma lase sa ma odihnesc m-am multumit cu prestatii din ce in ce mai jalnice - minteam ca e in regula. Evident ca din cand in cand ma razvrateam - dar el le lua ca pe niste crize hormonale care trec. Comunicarea dintre noi a disparut complet. Am luat-o in directii diametral opuse. El devenea din ce in ce mai visator ( si ca sa fiu un pic rautacioasa - isi putea permite) iar eu am ajuns pragmatica ( la fel - cineva trebuia sa creasca copiii si sa aiba grija sa puna ceva pe masa). Pana cand am inceput sa ma intreb din ce in ce mai des - de ce am eu nevoie de asa ceva?

salut! am citit povestea ta si alaturi de ale multi altora ma face din pacate sa ma gandesc din ce in ce mai mult ca ceea ce numim noi dragoste este doar o himera dupa care fugim cu toti ca inecatii dar pe care... ma rog, asta e problema mea. in ce te priveste...nu cred ca te pot sfatui ceva. ai mult mai multa experienta de viata ca mine, provenim din generatii complet diferite, etc. insa... eu de obicei spun povesti uite una: inainte sa ma despart de fosta mea prietena-ma rog, inainte sa ma paraseasca- inte noi era o problema mare: casatoria. ea tinea neaparat sa facem pasul asta-era mai mare ca varsta decat mine, familia, mediul social din care provenea etc- eu nu -nu pentru ca nu as fi dorit acest lucru dar pentru ca am considerat ca nu este momentul pana cand nu voi fi capabil sa intretin o familie fara sa depind financiar de parinti -. am iubit-o mult, enorm, ea pana la urma a plecat cu altul. de ce iti spun lucrul asta? pentru ca POATE daca lucrurile nu ar fi decurs asa am fi ajuns intr-o situatie similara cu a ta... ce pot sa iti spun este ca oamenii se schimba-nu neaparat in rau sau in bine...doar se schimba.

stiu foarte bine cum este sa fii intr-o relatie in care problemele acute se ignora doar de dragul linistii cotidiene. insa acum stiu foarte bine ca asta este o tampenie. nu este neaparat nevoie sa se ridice tonul, sa se incerce a impune propriul punct de vedere, nici macar nu e nevoie ca toatul sa degenereze intr-o cearta, pentru ca presupun ca asa se intampla in cazul vostru...solutii? vrei sa pleci-pleaca, nu vrei, ramai-mai mult de atat nu ma pricep sa iti spun...

sunt atatea lucruri frumoase pe care le poti impartasi si pe care le poti trai alaturi de omul pe care il ai alaturi...pacat ca nu putem aprecia aceste maruntisuri la timpul lor!

cateva idei de gandire: cand ati facut ultima oara ceva impreuna in timpul liber? cand l-ai vazut ultima oara fericit doar in prezenta ta?si cand ai facut ceva in sensul asta?-nu ti-o spun ca pe un repros, dar daca inca mai este ceva in inima ta pt el te va surpinde caldua pe care o vei simti in suflet cand vei vedea pe cel de langa tine fericit-prestatiile sunt mediocre? ok,insa nu tine doar de noi barbatii sa facem acest lucru interesant...uneori putina stimulare nu strica, ba dimpotriva...problema e ca uneori mai uitam ca scopul nu este somnul de dupa...in plus de asta am trecut cu brio de secolul in care alta pozitie decat cea standard -a misionarului- era considerata un mare pacat... nu stiu daca vreunul din barbatii care citesc ce scriu ma poate contrazice cand spun ca fara o participare cat mai activa din partea partenerei interesul fata de aspectul "orizontal" fie se stinge treptat fie se indreapta spre alte directii.

sa stii ca el nu e alt om...e acelasi , insa a uitat unele lucruri.dupa cum vad eu problema ai 2 posibilitati: fie pleci, fie incerci sa faci ceva pentru a schimba situatia, sa ii readuci aminte de voi doi.

in ce priveste sentimentul de vinovatie?...lasa-l pentru atunci cand chiar nu va fi nimic de facut si va trebui sa te resemnezi.

un sfat...trimite copii undeva intr-o seara, fa ceva fain de mancare, ia o sticla de vin bun-acuma toata lumea se astepata la povestea romantica a zilei de azi, dar nu e cazul - si stati de vorba incet in liniste doar voi doi despre ale voastre, despre tot ce nu e bine, si cum puteti indrepta impreuna lucrurile astea, ca o familie...pentru ca din cate am inteles asta sunteti, nu?si [ropunei un eexrcitiu..cat timp discutati despre toate astea nu spuneti nici unul cuvantu "eu" sau "vreau"...ai sa vezi de ce cand pui in practica.daca nu degenereaza in cearta si reusiti sa va spuneti tot ce aveti pe suflet fara ca celalalt sa se simta jignit...nu stiu...poate va fi un inceput...

inca ceva: sunt sigur ca daca incet incet vei incepe sa redescoperi pe omul de langa tine si reciproc, lucrurile intre voi se vor imbunatati... multa bafta

Nelinistita a scris:

La inceput totul parea OK - el era mai slab, eu eram mai puternica - cineva trebuie sa fie mai puternic intr-un cuplu. Dar acum ma gandesc doar ca cel mai puternic ar trebui sa fie barbatul - el e traditional mai puternic. Si poate ca asa ar trebui sa ramana.

aaa...scoate-ti asta din cap. si restul feministelor convinse la fel...intr-un cuplu amandoi trebuie sa fie puternici. punct. la ce ma refer: el trebuie sa fie puternic la dat in cap la animal, ea trebuie sa fie puternica la pus animalul pe foc...faptul ca sa hoatarat tacit ca tu sa iei unele decizii nu inseamna decat ca tu ti-ai asumat acest rol...gandeste-te ca nu ti-a pus nimeni nimic in carca...daca vrei sa renunti la o parte din responsabilitati...vezi ultima parte la ce am scris mai sus...si repeta execritiul oridecate ori trebuie schimbat ceva...s-ar putea ca intr-o zi cand crezi ca totul e pe roze sa te astepte el cu masa pusa si sticla de vin sa iti explice ce si cum nu-i bun :think:

ps: cu animalu si focul e o metafora, se poate si invers daca vreti...

Tocmai ca eu nu cred ca poate fi si invers ( referitor la animalul si focul)

Pentru ca daca e OK pentru o vreme ca eu sa vanez si el sa puna pe foc la un moment dat nu mai e OK. Fiecare avem un rol si un rost. Desi poate daca macar el punea animalul pe foc ar fi fost bine.

Am incercat sa stam singuri ( copiii sunt destul de mari acum - desi noi suntem tineri) dar ceva nu se mai leaga.

Asa e amandoi trebuie sa fie puternici intr-un cuplu - si totusi - nu ai vazut si oameni slabi? ei cu cine fac un cuplu?

A, si cand l-am vazut ultima oara fericit? Nu l-am vazut niciodata fericit - e genul care nu poate fi fericit. Eu am crezut ca pot sa-l fac fericit si mi-au trebuit ani buni pana am inteles ca fericirea vine din interior. Si ca oricat m-as da peste cap nu o sa-l fac fericit. Cat despre pozitii si incitare - sa avem iertare - pot da lectii. Dar trebuie sa-mi ofere timpul sa imi schimb pozitia.

Nelinistita a scris:

Cum faci sa treci peste sentimentul de vinovatie? M-am casatorit acum multi ani cu un barbat pe care credeam ca-l iubesc. Timpul mi-a demonstrat ca nu era asa - sau chiar daca a fost adevarat am iubit ceva ce nu exista. Nu am cunoscut suficient omul pe care l-am ales. Am hotarat sa ma despart ( fara sa fi cunoscut pe altcineva). Dar el nu e de acord. Imi zice ca ma iubeste si ca trebuie sa fac un efort sa refacem familia - de dragul copiilor.( da, exista si copii)

Acum il cunosc si nu pot sa-l iubesc. Nu pot sa traiesc cu el. Ma irita prezenta lui. Cat de vinovata sunt si cat timp trebuie sa mai sufar?

Daca vei sta numai de dragul copiilor,vei face o mare greseala.Asta este marea problema a tuturor femeilor:"nu ma despart din cauza copiilor,ca sunt prea mici,ca ce va spune lumea,etc.

Daca vei continua sa stai cu el,nemaisimtind nimic va fi mult mai rau.

Cand se incheie un anumit capitol al vietii,este bine sa mergi mai departe.Cu cat vei amana inevitabilul cu atat lucrurile se vor inrautati..

Nu ai nici un motiv sa te simti vinovata.Nu mai simti nimic ,asta e.

(Intr-o relatie e nevoie de doi.Nu poti sa refaci ceva-o familie-atunci cand numai unul iubeste....Tu poti sa incerci,dar asta nu inseamna ca vei reusi sa fii si fericita;si in cazul acesta-ai grija ca nefericirea ta sa nu se reverse asupra celor din jur <in cazul tau copiii>)

Nelinistita a scris:

Tocmai ca eu nu cred ca poate fi si invers ( referitor la animalul si focul)

Pentru ca daca e OK pentru o vreme ca eu sa vanez si el sa puna pe foc la un moment dat nu mai e OK. Fiecare avem un rol si un rost. Desi poate daca macar el punea animalul pe foc ar fi fost bine.

Am incercat sa stam singuri ( copiii sunt destul de mari acum - desi noi suntem tineri) dar ceva nu se mai leaga.

Asa e amandoi trebuie sa fie puternici intr-un cuplu - si totusi - nu ai vazut si oameni slabi? ei cu cine fac un cuplu?

A, si cand l-am vazut ultima oara fericit? Nu l-am vazut niciodata fericit - e genul care nu poate fi fericit. Eu am crezut ca pot sa-l fac fericit si mi-au trebuit ani buni pana am inteles ca fericirea vine din interior. Si ca oricat m-as da peste cap nu o sa-l fac fericit. Cat despre pozitii si incitare - sa avem iertare - pot da lectii. Dar trebuie sa-mi ofere timpul sa imi schimb pozitia.

cunosc un cuplu similar voua... INSA ei doi au un mare avantaj: stiu sa comunice. se cearta de zici ca mai au putin si-si iau unul altuia capul-fiind prieteni apropiati mie am avut "ocazia" sa particip la dezbateri de astea- insa in umatoarele 5 minute dupa ce au scos tot din sistem sunt cei mai buni prieteni. au 35 si 37 de ani, sunt casatoriti de 12 ani. au si copii. el nu face nimic decat daca i se spune in mod expres :"muta balega aia din drum", uita aniversarile, e ce mai senin om pe care l-am vazut in orice situatie. ea e colerica, se agita se zbuciuma, ea FACE, daca intelegi ce vreau sa spun. iti repet: tu ai ales sa fii si vanator si bucatar... vrei sa schimbi ceva? tacand si facand crize de isterie in liniste nu rezolvi nimic.

oameni slabi? probabil vrei sa spui comozi...

de ce spui ca e genul care nu poate fi fericit? nu prea vad cum e asta posibil

fericirea nu vine din interior. in orice caz, nu cea despre care vorbim acum. in ce priveste ca oricat te-ai da peste cap... cred ca e suficient sa ii intinzi o mana.

nu stiu ce lectii poti da...spui ca ai fost doar cu el, spui ca lucrurile nu merg tocmai bine...stii toti avem impresia ca ne pricepem foarte bine la toate... poate e nevoie de rabdare...dar genul de rabdare in care te implici,nu doar stai si astepti sa cada ceva din ceruri...

as fi foarte curios sa aud si "varianta" lui...tu nu? gandeste-te si din punctul asta de vedere

sau

doar pleaca...

ps: doar oamenii slabi renunta...nu?

inca ceva: este posibil sa o iau pe aratura cu unele chestii...daca insa gasesti ceva constructiv in ce iti spun eu sau oricare altcineva de aici, concentreaza-te pe acel lucru...spune-ne unde gresim, dar nu iti irosi energia incercand sa demonstrezi ca ai dreptate...aici pe forum nu conteaza daca ai sau nu dreptate, daca esti sau nu destept,sau frumos, sau mai stiu eu cum...sunt doar niste pareri ale unor oameni care discuta despre una sau despre alta...

o parere personala:presupun ca foarte des simti nevoia de a fi tu cea cu adevarul suprem in mana...si de cele mai multe ori cand se ajunge la un conflict uiti si de unde a inceput... crede-ma, e un mare defect, si eu il am si incerc cat pot de mult sa scap de el

Dark_Dragon a scris:

Daca vei sta numai de dragul copiilor,vei face o mare greseala.Asta este marea problema a tuturor femeilor:"nu ma despart din cauza copiilor,ca sunt prea mici,ca ce va spune lumea,etc.

Daca vei continua sa stai cu el,nemaisimtind nimic va fi mult mai rau.

Cand se incheie un anumit capitol al vietii,este bine sa mergi mai departe.Cu cat vei amana inevitabilul cu atat lucrurile se vor inrautati..

Nu ai nici un motiv sa te simti vinovata.Nu mai simti nimic ,asta e.

(Intr-o relatie e nevoie de doi.Nu poti sa refaci ceva-o familie-atunci cand numai unul iubeste....Tu poti sa incerci,dar asta nu inseamna ca vei reusi sa fii si fericita;si in cazul acesta-ai grija ca nefericirea ta sa nu se reverse asupra celor din jur <in cazul tau copiii>)

de ce sa nu incercam sa gasim solutii? da e simplu..am dat cu veridctul, si gata: pleaca, fugi...cum ramane cu lupta, merita, iubeste? de unde stii tu ca nu simte? sau chiar ea? sentumentele sunt lucruri asa de clare incat sa le pui in cutiute frumos pe categorii? daca o durea in pix crezi ca mai simtea vreun sentiment de vinovatie sau mai posta aici? problema e clara din p-ctul meu de vedere:nelinistita este un om de treaba -insa extrem de incapatanat- care a ajuns la captul puterilor vazand pasivitatea in care se zbate propriul ei sot.-dar te rog sa nu-i spui ca am zis asta-...problema ei nu este lipsa sentimentelor ci imposibilitatea de a-l face pe partener sa urneasca "ceva"...sau ma insel?

9lives1left - stiu ca aproape intotdeauna cred ca detin adevarul absolut - stiu asta si incerc sa fiu impartiala. Stiu si ce am gresit. Cred ca de fapt nelinistea mea porneste de la faptul ca undeva in adanc nu ma pot obisnui cu ideea ca divortez - chiar cred ca o casatorie ar trebui sa fie pana cand moartea ne va desparti. Sotul meu imi spune ca nu exista mantuire decat in doi. Dar undeva simt ca de fapt eu am murit - eu cea care s-a casatorit acum 15 ani.

M-am schimbat mult - poate mult mai mult decat el - dar toata schimbarea mea a fost de fapt rezultatul interactiunii cu el. Intr-un fel eu sunt rezultatul actiunilor ( sau lipsei) lui.

Incerc sa gasec solutii - poti aprinde un foc care s-a stins ?

Si te inseli - chiar daca nu mai simt nimic ma doare pentru ca sunt om si imi dau seama ca daca plec il lipsesc de toata viata - el nu a realizat nimic in afara de faptul ca are copiii cu mine. Nici in viata lor nu s-a implicat si daca vom divorta nu se va mai implica nici atat.

Pe de alta parte poate ca ar fi mai corect pentru el sa-l las sa sufere o vreme si poate isi va gasi o femeie mai potrivita cu care sa inceapa o viata noua. Poate avand deja experienta nu va mai repeta greselile pe care le-a facut. Poate se va implica mai mult si va gasi si satisfactie in asta. Eu nu il mai respect destul cat sa pot sa-l fac fericit.

N-am sa insit pe problemele sexuale - pentru ca nu ele sunt de fapt cauza despartirii - ele sunt secundare problemelor dintre noi - dar sincer nu cred ca experimentarea cu mai multi parteneri iti aduce experienta - experienta o capeti si langa un singur partener.

Cat timp poti sa astepti ca cineva sa urneasca "ceva"?

Dark_Dragon a scris:

Daca vei sta numai de dragul copiilor,vei face o mare greseala.Asta este marea problema a tuturor femeilor:"nu ma despart din cauza copiilor,ca sunt prea mici,ca ce va spune lumea,etc.

Daca vei continua sa stai cu el,nemaisimtind nimic va fi mult mai rau.

Cand se incheie un anumit capitol al vietii,este bine sa mergi mai departe.Cu cat vei amana inevitabilul cu atat lucrurile se vor inrautati..

Nu ai nici un motiv sa te simti vinovata.Nu mai simti nimic ,asta e.

(Intr-o relatie e nevoie de doi.Nu poti sa refaci ceva-o familie-atunci cand numai unul iubeste....Tu poti sa incerci,dar asta nu inseamna ca vei reusi sa fii si fericita;si in cazul acesta-ai grija ca nefericirea ta sa nu se reverse asupra celor din jur <in cazul tau copiii>)

Nu as putea sa stau cu cineva doar de dragul copiilor. In primul rand ca lor nu le pasa. Si in cativa ani nu le va mai pasa nici atat. Isi vor cauta propria fericire si nu as pune in spinarea lor vina propriei mele nefericiri.

Nelinistita a scris:

9lives1left - stiu ca aproape intotdeauna cred ca detin adevarul absolut - stiu asta si incerc sa fiu impartiala. Stiu si ce am gresit. Cred ca de fapt nelinistea mea porneste de la faptul ca undeva in adanc nu ma pot obisnui cu ideea ca divortez - chiar cred ca o casatorie ar trebui sa fie pana cand moartea ne va desparti. Sotul meu imi spune ca nu exista mantuire decat in doi. Dar undeva simt ca de fapt eu am murit - eu cea care s-a casatorit acum 15 ani.

M-am schimbat mult - poate mult mai mult decat el - dar toata schimbarea mea a fost de fapt rezultatul interactiunii cu el. Intr-un fel eu sunt rezultatul actiunilor ( sau lipsei) lui.

Incerc sa gasec solutii - poti aprinde un foc care s-a stins ?

Si te inseli - chiar daca nu mai simt nimic ma doare pentru ca sunt om si imi dau seama ca daca plec il lipsesc de toata viata - el nu a realizat nimic in afara de faptul ca are copiii cu mine. Nici in viata lor nu s-a implicat si daca vom divorta nu se va mai implica nici atat.

Pe de alta parte poate ca ar fi mai corect pentru el sa-l las sa sufere o vreme si poate isi va gasi o femeie mai potrivita cu care sa inceapa o viata noua. Poate avand deja experienta nu va mai repeta greselile pe care le-a facut. Poate se va implica mai mult si va gasi si satisfactie in asta. Eu nu il mai respect destul cat sa pot sa-l fac fericit.

N-am sa insit pe problemele sexuale - pentru ca nu ele sunt de fapt cauza despartirii - ele sunt secundare problemelor dintre noi - dar sincer nu cred ca experimentarea cu mai multi parteneri iti aduce experienta - experienta o capeti si langa un singur partener.

Cat timp poti sa astepti ca cineva sa urneasca "ceva"?

povesteste-ne cate ceva despre cum este el ca om, ca tata, ca sot...poate ne facem o imagine mai completa.

eu nu iti spuneam sa mai astepti, ci sa actionezi...sa-l determini sa se urneasca

stii...oricat ma straduiesc sa fiu impartial, datorita unor experiente trecute, uneori va percep pe voi-femeile- drept tabara "cealalta" desi sunt perfect constient ca nu este asa. parerea mea este sa mai incerci, si fac aici uz de toata impartialitatea mea...insa eu nu iti cunosc zbuciumul, nu am trait ce ai trait tu...eu iti spun o parere, altcineva alta parere-poate diferita de a mea-...daca gasesti ceva din tot amalgamul asta care sa te ajute, insemna ca nu ai postat degeaba

Nelinistita a scris:

..........Si te inseli - chiar daca nu mai simt nimic ma doare pentru ca sunt om si imi dau seama ca daca plec il lipsesc de toata viata - el nu a realizat nimic in afara de faptul ca are copiii cu mine. Nici in viata lor nu s-a implicat si daca vom divorta nu se va mai implica nici atat.

Pe de alta parte poate ca ar fi mai corect pentru el sa-l las sa sufere o vreme si poate isi va gasi o femeie mai potrivita cu care sa inceapa o viata noua. Poate avand deja experienta nu va mai repeta greselile pe care le-a facut. Poate se va implica mai mult si va gasi si satisfactie in asta. Eu nu il mai respect destul cat sa pot sa-l fac fericit.

........

n-am stat sa citesc tot dar randurile de mai sus, mi-au atras atentia.

nu crezi ca ar trebui ca de acum sa te gandesti in primul rand la tine?

nu o spun cu egoism. dar din ce am dedus din cele scrise de tine, imi dau seama ca ti-ai analizat bine situatia si nu esti un om egoist.

Neimplicat - asa este el. Numai gura de el dar cand trebuie sa faca ceva ...

Nu e baiat rau - n-are defecte , nu bea, nu umbla dupa femei ( sincer nici nu cred ca are energie s-o faca), totul este complicat, totul trebuie analizat inainte de a face ceva, atat de analizat incat nu mai ajunge sa faca nimic. Si este profund religios - pana la punctul in care ajung sa fiu atee prin inductie negativa.

Cateodata ma intreb daca nu joaca teatru si alege sa fie atat de pasiv pentru a nu face nimic si prin urmare pentru a nu gresi. Toate greselile sunt ale mele - pentur ca numai eu fac ceva.

Neindemanatic pana la punctul in care faza cu are doua maini stangi devine portret fidel.

Copiii - nu i-a vazut un an de zile la un moment dat - si nici macar nu m-au intrebat de el vreodata. De cand i-am spus ca divortez - nu-i mai suna. Senzatia mea este ca i-a folosit ca scuza sa ma vada pe mine. Isi face planuri cum o sa faca lectiile cu ei - si acusi acusi copiii nu mai au nevoie sa fac nimeni lectii cu ei.

Daca ar fi sa ajung la un divort la care el sa nu fie de acord ma gandesc serios ce motive (legale) as putea sa invoc.

Orice discutie ajuta - si parerile care te sprijina si cele care te contrazic.