Sentimentul de vinovatie

Cum faci sa treci peste sentimentul de vinovatie? M-am casatorit acum multi ani cu un barbat pe care credeam ca-l iubesc. Timpul mi-a demonstrat ca nu era asa - sau chiar daca a fost adevarat am iubit ceva ce nu exista. Nu am cunoscut suficient omul pe care l-am ales. Am hotarat sa ma despart ( fara sa fi cunoscut pe altcineva). Dar el nu e de acord. Imi zice ca ma iubeste si ca trebuie sa fac un efort sa refacem familia - de dragul copiilor.( da, exista si copii)

Acum il cunosc si nu pot sa-l iubesc. Nu pot sa traiesc cu el. Ma irita prezenta lui. Cat de vinovata sunt si cat timp trebuie sa mai sufar?

Mai exact, de ce anume crezi ca esti vinovata?

si eu sunt in aceeasi situatie...sincer nu stiu ce sa-ti zic pt ca nici pt mine nu gasesc rezolvare.Ce e mai rau ca ma simt aiurea si nu pot sa-mi recastig libertatea pt ca apoi sigur ma voi simtii vinovata. Daca gasesti vreo cale anunta-ma si pe mine!

am uitat sa mentionez eu nu am copii...dar am alte obligatii

Stau si ma minunez si nu-mi vine sa cred ca va dati seama dupa cativa ani ca nu iubiti persoana de langa voi, ba mai mult faceti si copii impreuna !!!

Dupa cum vad eu lucrurile treburile stau cam asa :

1. fie persoana sau persoanele s-au schimbat in timp si nu mai sunt compatibile.

2. fie unul dintre voi s-a indragostit de altcineva si crede ca acasa nu-i mai e bine.

Poate ma lamuriti voi si pe mine ca eu nu stiu ce sa cred cand vad astfel de mesaje. Poate aveti motive mai mult sau mai putin obiective sau poate am eu vederi prea inguste . :D

Nelinistita a scris:

Acum il cunosc si nu pot sa-l iubesc. Nu pot sa traiesc cu el. Ma irita prezenta lui. Cat de vinovata sunt si cat timp trebuie sa mai sufar?

Ce anume te face sa crezi ca acum il cunosti ?

Cat trebuie sa mia suferi nu-ti poate raspunde nimeni. Cert e ca atunci cand ai raspunsurile clare pentru tine si poti sa le accepti si sa traiesti cu ele pana la adanci batraneti, ei bine , abia atunci nu mai suferi.

Intre timp nu fii egosita si gandeste-te si la copii.

Te simti vinovat pentru ca ai jurat ca va fi pentru totdeauna, la bine si la rau pana cand moartea ne va desparti. Dar pur si simplu intr-o zi te trezesti si iti dai seama ca nu numai ca nu mai simti nimic pentru persoana de langa tine dar chiar prezenta lui te irita, lucruri marunte te innebunesc si ai face orice sa evadezi. Incerc sa-mi amintesc ce m-a atras la omul de langa mine si nu-mi amintesc nimic, incerc sa rememorez momente placute si imi vin in cap numai certuri si discutii si momente neplacute.

E numai vina mea ca nu mai simt nimic?

Nelinistita a scris:

Te simti vinovat pentru ca ai jurat ca va fi pentru totdeauna, la bine si la rau pana cand moartea ne va desparti. Dar pur si simplu intr-o zi te trezesti si iti dai seama ca nu numai ca nu mai simti nimic pentru persoana de langa tine dar chiar prezenta lui te irita, lucruri marunte te innebunesc si ai face orice sa evadezi. Incerc sa-mi amintesc ce m-a atras la omul de langa mine si nu-mi amintesc nimic, incerc sa rememorez momente placute si imi vin in cap numai certuri si discutii si momente neplacute.

E numai vina mea ca nu mai simt nimic?

Dupa cum zici ca stau treburile cred ca e vina amandorura.

E si vina lui ca nu vede ca dragostea ta pentru el se cam stinge , daca nu cumva s-a stins de tot.

Dar,.....

Ai incercat sa semnalezi treburile astea la timpul lor ? Ai incercat sa comunici cu el sa vezi cum reactioneaza? Ai luptat pentru casnicia ta ? Ai facut ceva sau te-ai trezit pur si simplu ca asta e si incerci sa-ti asumi vina ?

Draga mea, iata cateva intrebari la care va trebui sa rspunzi, nu mie sau aici pe forum ci mai intai tie .

Esti intr-o situatie care, e clar, te deranjeaza si incerci sa cauti vinovati . E calea ce-a mai usoara pentru a-ti curma suferinta.

Cel mai greu e sa salvezi situatia si sa reaprinzi flacara iubirii pentru ca e clar ca a existat candva cand ai zis "DA".

(zici ca el te iubeste- deci nu pleci de la zero).

Abia cand nu mai poti lupta ai dreptul sa te resemnezi si sa cauti vinovati pe care sa-i blamezi pentru raul facut tie.

In rest as fi curios sa aflu detalii ca sa te pot ajuta cu mai multe.

P.S. :9lives1left - pe une' umblii ? Uite aici un topic pe masura cunostintelor tale. Hai si da-ne o mana de ajutor.

Evident ca problemele nu au aparut peste noapte si am discutat mult despre ele ( trebuie sa mentionez ca sunt 15 ani de cand ne-am casatorit). La inceput cred ca a ales sa creada ca sunt numai niste mofturi de femeie care trec daca le ignora. Si o vreme asa era. Nu imi trecea - dar alegeam sa iert, sa uit lucrul care ma deranja pana cand ajungeam iar intr-un moment in care paharul se umplea - iar aveam discutii si la rece si la cald. La un moment dat ( cam dupa 6 ani ) am inteles ca nimic nu se va schimba asa ca m-am consolat. Am crezut ca pot trai asa - aveam servici, aveam copii. Pana intr-o zi in care pur si simplu am simtit ca ma sufoc daca nu plec. Am luat copiii si am plecat. Nu a vrut sa divorteze iar eu nu am insistat - aveam si asa prea multe pe cap. De 3 ani m-a convins ca am putea sa o luam de la capat - ca a inteles ce a gresit si ca lucrurile se vor schimba. Poate ca intr-adevar s-a schimbat dar din pacate eu nu mai simt nimic. NIMIC. Pentru mine cred ca e prea tarziu. Sunt atat de vinovata?

Nelinistita a scris:

Evident ca problemele nu au aparut peste noapte si am discutat mult despre ele ( trebuie sa mentionez ca sunt 15 ani de cand ne-am casatorit). La inceput cred ca a ales sa creada ca sunt numai niste mofturi de femeie care trec daca le ignora. Si o vreme asa era. Nu imi trecea - dar alegeam sa iert, sa uit lucrul care ma deranja pana cand ajungeam iar intr-un moment in care paharul se umplea - iar aveam discutii si la rece si la cald. La un moment dat ( cam dupa 6 ani ) am inteles ca nimic nu se va schimba asa ca m-am consolat. Am crezut ca pot trai asa - aveam servici, aveam copii. Pana intr-o zi in care pur si simplu am simtit ca ma sufoc daca nu plec. Am luat copiii si am plecat. Nu a vrut sa divorteze iar eu nu am insistat - aveam si asa prea multe pe cap. De 3 ani m-a convins ca am putea sa o luam de la capat - ca a inteles ce a gresit si ca lucrurile se vor schimba. Poate ca intr-adevar s-a schimbat dar din pacate eu nu mai simt nimic. NIMIC. Pentru mine cred ca e prea tarziu. Sunt atat de vinovata?

Pai daca lucrurile stau asa cum zici tu, nu esti vinovata cu mai nimic.

E unul dintre cei care cred ca odata pusa pe deget verigheta , femeia de langa el ii apartine ca si o proprietate oarecare si trebuie sa suporte orice pentru ca are statut de sotie. (din pacate m-am numarat printre ei).

Mi-e greu sa cred insa ca greselile lui vin din neant si nu cumva ai o oarecare vina in a-l impinge catre ele,desi nu stiu despre ce fel de greseli e vorba.

Vezi tu, iarasi ajung la partea unde cer : detalii.. :think:

eu zic sa numai prelungesti nici chinul tau nici chinul lui ......daca stii cu adevarat ce vrei ,fa pasul ....gandestete la el ...poate mai aveti timp sa va bucurati de frumusetea unui inceput ....poate are timp sa gaseasca pe cineva care sa-l iubeasca si sa-i aprecieze calitatile pe care tu nu i le poti vedea ....numai lungi boala .....

red2shoes a scris:

eu zic sa numai prelungesti nici chinul tau nici chinul lui ......daca stii cu adevarat ce vrei ,fa pasul ....gandestete la el ...poate mai aveti timp sa va bucurati de frumusetea unui inceput ....poate are timp sa gaseasca pe cineva care sa-l iubeasca si sa-i aprecieze calitatile pe care tu nu i le poti vedea ....numai lungi boala .....

Exact la asta ma gandesc si eu. Nu-l urasc, a fost cel mai important barbat din viata mea - a fost singurul barbat din viata mea. Sincer ii doresc tot binele din lume - desi el nu crede asta. El ma vede ca pe un inamic.

Scrisesem un mesaj mare ca raspuns lui Geo dar mi-a picat net-ul si mi-a sters raspunsul.

Reiau. Am o vina - evident - una mare de tot. L-am fortat sa se insoare cand el nu era pregatit. A fost un orgoliu prostesc izvorat si dintr-o educatie religioasa tampita - cu sexul care e ilegal si imoral in afara casniciei.

Pentru ca ma simteam vinovata l-am cocolosit si nu l-am stimulat sa ajunga barbat adevarat ( bine - nici el nu a incercat asta - a preferat sa nu faca nimic). De la bun inceput am preluat toate treburile casnice, apoi pentru ca eram eficienta si pe cel mai putin casnice - cum ar fi asigurarea unui venit in casa, plata facutrilor, a telefonului, a intretinerii. Numai eu imi faceam griji, el stia ca eu ma descurc intotdeauna.La inceput asta ma facea sa ma simt bine, puternica. Iar el se complacea. Au aparut copiii si atunci am facut alta greseala. Am devenit mama perfecta , care n-are nevoie de ajutor, care se descurca intotdeauna singura. Si o vreme m-am descurcat cu toate. Numai ca am obosit. Si am inceput sa-l neglijez. Cum el nu ma ajuta cu nimic am inceput sa capat resentimente. Resentimente care ne-au afectat in primul rand viata intima. Ca sa ma lase sa ma odihnesc m-am multumit cu prestatii din ce in ce mai jalnice - minteam ca e in regula. Evident ca din cand in cand ma razvrateam - dar el le lua ca pe niste crize hormonale care trec. Comunicarea dintre noi a disparut complet. Am luat-o in directii diametral opuse. El devenea din ce in ce mai visator ( si ca sa fiu un pic rautacioasa - isi putea permite) iar eu am ajuns pragmatica ( la fel - cineva trebuia sa creasca copiii si sa aiba grija sa puna ceva pe masa). Pana cand am inceput sa ma intreb din ce in ce mai des - de ce am eu nevoie de asa ceva?