Zilnic suntem fortati sa luam decizii. Altfel am fi morti atat fizic, cat si mental sau spiritual. O metoda simpla de a supravietui dezamagirilor e sa nu ne mai raportam la trecut sau viitor si sa ne bucuram de fiecare clipa ca si cand ar fi ultima. Atunci apare alta problema: daca nu luam in calcul absolut deloc eventualele ale actiunilor noastre riscam sa dam dovada de comportament irational si sa devenim periculosi atat pentru noi, cat si pentru ceilalti cu care interactionam.
In principiu, toti ne luptam cu relativitatea si incertitudinea. Dar oare chiar ne dorim sa facem asta?
Pentru ca intr-o lume a certitudinii absolute, in care am fi siguri de noi si de restul lumii, ce sens ar mai avea sa traim? Ce ne-ar mai motiva daca n-am fi inconjurati de mister si sperante?
Cel putin pe mine nu ma incanta ideea constientizarii absolutului, posibilitatea omului actual de a accede la o culme nebanuita. Transcenderea realitatii percepute este atractiva in sine pentru cei dornici de a se aventura in necunoscut. Dar nu o putem face la nivelul la care ne aflam. E necesara o evolutie pe toate planurile ca sa indraznim sa ajungem perfecti. Si cea mai mare bariera - provenita din sfera cunoasterii acesibile la momentul actual - este teama ca nu vom putea face fatza situatiei, ca ne vom dori altceva, ca in momentul in care stii cu siguranta ca ai obtinut totul, ce scop mai are existenta ta? Poate cand ma voi apropia de stadiul de entitate absoluta voi putea sa accept aceasta idee, de a constientiza absolutul.
In concluzie, am ajuns sa oscilez intre certitudine si incertitudine, sa le resping pe amandoua sau sa le imbratisez in acelasi timp. Imi caut un echilibru independent, insa si bazat pe aceste doua concepte. Pare extrem de contradictoriu, dar abia acum incep sa inteleg cu adevarat Calea. Calea mea este unica si presupune eliberarea de concepte inutile si definirea altora noi.
Ideea de a te indoi chiar si de faptul ca ai indoieli nu e asa de nebuneasca pe cat pare. Nu e o problema de a alege intre cele doua variante ale dilemei. Este o modalitate superioara de eliminare/acceptare a contradictiilor aparente. E o incercare de a gasi echilibrul chiar si acolo unde pare imposibil.
Nu totul se incadreaza perfect in absolut - relativ sau cert - incert. Acceptarea acestor dihotomii, a unui astfel de dualism este o limita a gandirii umane, gandire care pare mai sigura atunci cand se apropie de sistemul binar. Dar viata nu e formata dintr-o succesiune de alegeri intre 0 si 1 decat daca noi acceptam aceasta idee.
De exemplu, fizic presupunem ca traim intr-un univers cvadridimensional, avand trei axe de coordonate spatiale si una temporala. Mental ne putem imagina existenta unor universuri "n"-dimensionale. Spiritual ar putea exista un univers unidimensional, in care existenta spiritelor sa fie de o singura natura (de exemplu, energetica).
Incerc sa ajung la faptul ca existenta noastra depinde doar de noi, de ceea ce alegem noi sa acceptam. O putem nuanta la infinit, la orice nivel (fizic, mental, spiritual). Putem face numai ceea ce ne permitem sa facem, gandim numai ce vrem, iar sentimentele care par inexplicabile sunt o consecinta a alegerilor din celelalte doua planuri sau poate subconstientul are actiuni de sine statatoare. Exista posibilitatea ca fiecare plan sa le influenteze pe celelalte doua.
Unii ar spune ca depasesc limitele rationalului prin incercarea de a demola orice premisa a sistemului pe care il prezint. Poate e numai o incercare de a testa flexibilitatea logicii mele sau poate e o intrezarire a adevarului absolut. E logic sa te indoiesti de propriul agnosticism? Oare acesta e demersul meu? Sa ajung sa ma cunosc intr-adevar si sa-mi armonizez experientele fizice cu cele mentale si spirituale? Doar eu ma pot convinge de sensul actiunilor mele, dar asta ar insemna sa aleg intre cert si incert. Iar acceptarea incertitudinii ca premisa este, in sine, o certitudine. De aceea le accept, dar le si resping pe amandoua simultan. Simt nevoia unui nou concept care sa explice aceasta stare de spirit. Cel mai simplu ar fi "Calea mea", dar ca sa nu ma exprim ambiguu, inventez o denumire si anume: imm0r3n (in stil propriu) - ortografiata normal pentru simplitate. Deocamdata nu vreau sa divulg misterul etimologiei acestui cuvant.
Pana si simpla denumire imi declanseaza teama ca voi transforma conceptul intr-o certitudine de care sa ma agat pentru a nu cadea in abisul gandurilor. Asa ca simt nevoia sa-mi declar scopul utilizarii notiunii "immoren": pentru usurinta in scris, pentru a evita repetarea explicatiei; e o abreviere a ideii si nu-i modifica sensul.
Problema de care ma lovesc acum e: cata incredere sa acord spuselor mele? Sa le consider o revelatie divina sau un simplu acces de nebunie? Sa nu mai incerc sa transcend realitatea de teama ca as deveni o sclava a propriei imaginatii?
O alta teorie care se infiripeaza acum e ca e mult mai usor sa-ti pui intrebari decat sa cauti raspunsuri. (Mai multe detalii in episodul urmator.)
Si ma gandesc ce viteza au prins gandurile mele, avand ca simplu punct de plecare un sentiment. Nu inteleg, dar nici nu vreau sa o fac. Risc sa distrug iluzia care m-a animat sa-mi dezvolt atat latura creativa, sensibila, cat si pe cea rationala, rece. Pare paradoxal, dar o singura actiune m-a stimulat sa merg simultan in doua directii aparent opuse. Ma bucur de acest sentiment de expansiune a fiintei mele si port in suflet recunostinta profunda pentru Tine.
