Preafericitul a scris:Bea aghiazma! :P
ce legatura are cu depresia?
Depresia - cauze, experiente
Început de passiflora, Mie 6 dec 2006 · 1.163 răspunsuri · 180.394 vizualizări
LYDYA.... a scris:ce legatura are cu depresia?
Fiecare isi trateaza depresia dupa cum crede!I-am dat o idee!Oricum este mai bine sa bei aghiazma decat o tuica sau o bere atunci cand ai o depresie!Cel mai bine ar trebui ca sa eliminam cauzele depresiei!
LYDYA.... a scris:ce legatura are cu depresia?
asa si? ...cum e o curva, vesela sau depresiva? ne poti spune?
LYDYA.... a scris:sunt. punct.
Subtil atacul la persoana, las-o mai moale. Postul tau nu isi are nici un rost.
Ani de zile am fost sora cu depresia.
Am fost un copil cu ochii mari, tristi, 'aruncati' undeva in spatiu, pe geam, in copaci, rupta de realitate.
Mi-am gasit refugiul in diverse surogate for a while. Ceva din mine intotdeauna imi spunea ca somethin's wrong.
Ma opream si apoi o luam de la capat.
Intotdeauna ratiunea m-a oprit la timp din diverse actiuni care nu erau nici pe departe ceea ce aveam eu nevoie.
Am fost la psihiatru, am fost la psiholog. Plafonati si indobitociti. Parca aud si acum replici: esti un copil inteligent, poti multe, de ce nu vrei sa....si urmau rahaturi fara sens. Eu nu aveam nevoie de ei, ci de cu totul altceva. Iar eu, la randul meu, eram material 'interesant' pt ei. Imi amintesc ca stateam ore in sir de vorba. Deh, ei n-aveau clienti, eu nu aveam cu cine vorbi despre orice. Cand incepeau cu sfaturile lor sfatoase, imi aduceam aminte ca I have 2 go. Subiectivismul lor ma plesnea ca un bici. Traiau atat de sec si liniar, precum merge trenul pe sine. Fara urma de deraiere.
Sufletul meu avea nevoie de altceva, ceva diferit dar nedefiniti de mine sau de altii la momentul respectiv.
Si acel ceva, venit poate cu intarziere din punctul meu de vedere a fost...credinta.
Eaxct, suna stupid.
De cand am inceput sa cred cu si mai mare ardoare in Dumnezeu, de cand am inceput sa am o viata cu adevarat crestina (atat cat poate un om, sa nu uitam ca avem niste limite autoimpuse) am invatat sa TRAIESC, sa ma bucur, sa fiu eu, sa ma redescopar. De atunci viata mea s-a schimbat radical. Sunt multi ani de cand depresia, cuvant familiar candva pt mine, a disparut din toata fiinta mea, fara medicatie, fara interventia altora, fara oameni scoliti si cu carte, special conceputi pt cei care dau asa zise semne de 'tulburare'.
De atunci durerile mele de cap, vesnicele mele dureri, au disparut si acum le mai am doar cand si cand.
Depresia e numai un termen existent si in limba romana. Il inteleg, pot intelege ca si altii trec printr-o depresie, dar nu-l mai pot trai.La momentul respectiv, probabil am facut un mare pas ce m-a schimbat in mod ireversibil.
nicnic3 a scris:
ti-am citit intregul post,si intel prea bine si eu ce inseamna depresia....si eu am ceva timp decand cunosc atat de bine acest termen sunt familiara cu el,si ii inteleg pe cei care au aceasta tulburare...sa zicem,insa eu una nu am reusit ca prin credinta sa reusesc sa trec peste asta,pe mine nu ma ajutata am inercat si iar incercat dar nu am reusit...dar am gasit pe cineva,un terapeut....care vreau sa zic ca nu il consider subiectiv,are un fel aparte de a privii lucrurile,si nu judeca nu critica,nu imi pune in brate chestii de genul ca esti desteapta si nu vreau...nu....si ma ajutat sa trec peste...acum nu stiu care este starea mea,dupa mine eu zic ca este totul in regula,dar in continuare merg la el...asta pentru a rezolva adevarata problema,acea depresie a avut un motiv(sau acele depresii) vreau sa le inteleg si sa stiu cum sa ma apar pe viitor. 
nicnic, am fost exact acelasi tip de copil pe care l-ai descris. Uneori mi se pare ca m-am nascut gata deprimata. N-am mers la nici un psiholog, partial de teama, partial din cauza lipsurilor finanicare, dar mai mult de teama.
Mi-am gasit tipul de credinta care mi se potriveste si care imi pare plauzibil in adolescenta, si tot am mai avut stari depresive de atunci. Dealtfel nici nu vad legatura. Cauza (sau cauzele) depresiei sau a tristetii au ramas acolo.
Jedi, ma straduiesc sa gasesc o modalitate de a preveni asta pe viitor, insa mi se pare deosebit de greu. Nu e vorba ca nu imi permit sa gresesc uneori, ci e vorba de cum privesc anumite aspecte ale mele care nu se pot schimba peste noapte si care imi displac. Pot trai cu asta, cu conditia sa nu ma compar cu nimeni.
Noi depresivii iubim starea de depresie.Ne place , o iubim , o intretinem si inconstient facem tot posibilul sa gasim justificari ca sa ramanem in ea.
Justine_ a scris:Mi-am gasit tipul de credinta care mi se potriveste si care imi pare plauzibil in adolescenta, si tot am mai avut stari depresive de atunci. Dealtfel nici nu vad legatura. Cauza (sau cauzele) depresiei sau a tristetii au ramas acolo.
cauza...mereu va fii prezenta in viata noastra,pentru ca faca parte din noi....dar conditia e sa intelegem aceasta cauza,sa o studiem ca pe viitor sa nu ne mai afecteze,eu una cand am intrat prima data in depresie totul avea legatura cu trecutul,si ii blamam mereu pe cei din jur,insa acum cand stau si ma gandesc la asta inteleg ca asta a fost trecutul nu il pot schimba dar pot sa imi fac un viitor mai frumos,toate amintirile vor ramane in capul nostru,ideea ar fi sa le intelegem si sa nu ne ascundem de ele
Un Om a scris:Noi depresivii iubim starea de depresie.Ne place , o iubim , o intretinem si inconstient facem tot posibilul sa gasim justificari ca sa ramanem in ea.
da ai dreptate 80% dintre depresivi se complac si traiesc in acest fel...insa eu nu fac parte din aia 80% si nu imi place aceasta stare...am muncit mult sa scap de ele,am reusit..poate inca nu in totalitate...dar ceva ceva am avansat si stiu ca in timp voi fi refacuta...insa eu am invata mult din aceasta depresie...am invatat sa ii accept pe cei din jur asa cum sunt,sa nu mai judec,sa critic,sa ii iubesc pe ceilalti, stiu ce inseamna durerea emotionala si psihica,ii pot intelege pe cei care trec prin astfel de stari
A fost o zi in care m-am 'scuturat' de starea in care eram.
Stiam cum sunt si nu-mi placea.
E foarte adevarat ca mult timp starea mi-am intetinut-o singura prin orice mijloace, insa la un moment dat mi-as fi dorit sa fiu si eu ceilalti. Hehe, asta nu am reusit, insa am reusit ca in timp, sa ma accept asa cum, sa imi pot modifica starea de moment intr-una mai buna, sa imi pun intrebari de ce sunt asa, de ce reactionez, ce ar trebui sa fac. Asta cu multi ani in urma.
Cartile nu m-au ajutat.
Nici oamenii. Doar eu cu mine, cu gandurile mele, cu intrebarile mele.
Dintr-o fiinta timorata, plangacioasa, usor impresionabila (o parte din astea inca le mai am dar nu mai mai conduc ca alatadata), mereu pe fuga si speriata, am reusit tot in timp, sa reconstruiesc un alt eu. Poate nu chiar asa cu imi doream eu, insa oricum, mult diferit de eu-ul fricos, deprimat si suparacios.
Am realizat ca aveam multe temeri imaginare, am observat ca traiam eu si restul lumii separat, am realizat ca am nevoie de societate, de oameni, ca am nevoie sa simt, sa traiesc, sa ma desfasor asa cum o fac ceialati.
Am renuntat la masti. Mi-amintesc si acum cum, pasionata fiind de desen, un coleg mi-a facut cadou (fara rele intentii) o foaie desenata de el cu niste masti. Foarte frumoase desenele.Mi le pusesem la vedere in camera. SI intr-o zi, uitandu-ma cu atentie, m-am regasit in toate mastile: un EU imprastiat, impartita, fractionat in functie de cum cerea lumea, in functie de ce trebuia sa afisez. Atunci am spus: unde sunt EU? Jos mastile!
A fost cumplit de dureros sa descopar ca nu stiu cine sunt, ca nu stiu UNDE sunt, CUM sunt, ca sunt in mii de feluri FALSE toate.
Am refuzat sa stau inchisa intre patru pereti, MI-AM refuzat 'dreptul' de a fi singura pt ca incerca sa dezvolt altceva in mine.
Am esuat si nu o data. Esecul cel mai mare era (culmea) sa fiu acceptata peste tot, sa fiu dorita peste tot, dar eu cu adevarat sa doresc sa fiu departe de toti ceilalti, intr-o izolare totala. Si eram dezamagita de neputinta mea de a ma 'alinia' unei societati mai mult sau mai putin drepte.
Nici acum nu pot spune ca sunt sociabila pt ca asa simt. Sunt sociabila pt ca e ceva din mine care socializeaza cu ceilalti, parca dincolo de mine, dar eu si acum, dupa multi ani, tot in singuratate ma regasesc si ma simt bine eu cu mine insami.
Am alte nevoi, alte necesitati, gandesc altfel, vad lucrurile altfel, dar daca cad, ma ridic iar miscarea, figurat vorbind, nu-mi ia prea mult. In continuare atrag ca un magnet, si d'alea si d'alea, dar fara sa fac efort. Nu eu vin spre lume, ci lumea spre mine. Insa nu o mai refuz ca altadata.
AM invatat sa ridic capul repede, sa ma scutur si sa merg mai departe.
Am invatat sa nu privesc prea mult in urma, decat ca sa iau un pic aminte la unele lucruri.
AM venit in viata asta cu un puternic atasament de trecut. Trecut necunoscut, care parca ma tragea atat de tare in el, retraind scene si lucruri nestiute constient de mine. Insa ceva din mine spera ca intr-o buna zi, trecutul sa fie trecut, sa pot trai in prezent.
Acum, mai mult decat atat: traiesc prezentul, ma bucur atat cat pot dar SPER intr-un viitor intotdeauna mai bun decat prezentul.