Creatiile userilor - Proza

Soke a scris:

Pt. Predator: lasa-l pe Jhon ca se descurca el. Tu apuca-te de ceva gramatica....

Wolfy san, povestesti frumos dar nu prea am inteles sfarsitul. Poate pentru ca am citit mai intai ce a scris Predator....

soke tu esti ala cu povestirea cu minerii ?

ai disparut

ai mai scris ceva baiatule ?

No' amu' cica o fo' odata un ardelean. Si un magyar, ioi.

- Szerusz, Gyuri bacsi !

- Gheorghe, ma. Nu Gyuri.

- Gheorghe deocamdata.

- Esti de mult pe-aici

- De la patru si jumatate (cu accent pe prima silaba)

- P-aci prin Argheal, ma !

- De vreo 500 de ani. Ioi, da' frumos tzara avem.

- Ai ? Da' si a noastra iti place...?

SF

ANUL 2009

An luminat,

Cel care vine,

G

Ok, I tried to do the best. Inainte de a citi:

1. Nu radeti. E prima mea opera in care am incercat sa evit parodia.

2. A fost singurul lucru care m-a inspirat, exact atunci, dupa ce recitisem a 6-a oara C.L.H

Am fost la Auschwitz. Dupa 30 de ani, inca imi mai aduc aminte, amanuntit si trist, de calvarul prin care am trecut timp de un an, in acel iad. Acum, cand spun Auschwitz, imi ingheata sangele in vene, imi ingheata inima, zdrobita de atata durere...mi-am pierdut fiul, pe micutul meu Noam, pentru care am luptat si in clipa in care un ofiter SS mi l-a smuls nemilos din brate. Mi-am pierdut sotul, parintii, insa nu si increderea in umanitate.

Pana a trece prin ghearele mortii ale lagarului, eram fericita. Puteam spune, da, fericita. Il aveam pe Mozes alaturi, si pe copilul meu. Dar din momentul in care am fost obligati sa purtam steaua galbena pe piept si sa ne parasim locuintele, am simtit o teama cumplita. Visul acesta frumos, de a trai intr-o lume fericita, se spulberase. Imi aduc aminte cum intr-o blestemata zi de februarie 1944, ne-am trezit cu nemtii la usa. N-am avut niciun fel de aparare. Decat sa ne impuste pe loc, am hotarat sa-i urmam. Si i-am urmat. Am fost stransi toti intr-o gara parasita, jalnica. 100 de evrei, aproximativ, toti confuzi, disperati, copiii plangeau, femeile ii linisteau, batranii oftau, nu mai intelegeam nimic din ce se intampla. Unde ne vor duce ?

Peste 3 ore de asteptat, intr-un frig mistuitor, am fost urcati fortat intr-un tren de vite. Am avut stupoarea de a-mi vedea parintii, printre zecile de evrei condamnati. Am vrut sa ma apropii de ei, insa n-am putut. Un SS-ist ma pandea cu un pistol. M-am abtinut. Il tineam la piept pe Noam, plangea, era agitat, avea febra. L-am linistit, cu o dragoste materna monotona, spunandu-i ca nu se va intampla nimic. Copiii cereau apa. Nimeni nu-i asculta. Batranii cereau ajutorare, un sot inchidea pleoapele dragei lui sotii, o mama statea aplecata de-asupra fiului ei in varsta de 14 ani, care intra in agonie. "Avem cadavre printre noi ! " incercam sa le spunem soldatilor. "Dati-i dracului, pentru ca in curand o sa aveti mai multe" . Cum putea acel nenorocit sa raspunda cu atata brutalitate, in fata unor oameni morti. Cu atat sarcasm, cu atata satisfactie...

Dupa 2 zile de calatorie neintrerupta, deja un sfert din cei 100 de evrei din compartimentul nostru, murisera. Am cerut apa. Ne-au dat doar 4 litri de apa. Cat putea sa insemne 4 litri de apa infecta, clocita, pentru aproape 70 de suflete insetate. In schimbul apei ne-au cerut toate bijuteriile noastre.

Nu am apucat nici macar o picatura. Nici macar Noam, ai carui ochi erau atat de insetati, avea buzele atat de uscate, insa nu am putut decat sa il incurajez, sa aiba rabdare, pentru ca in curand calatoria noastra o sa se termine, si o sa fim liberi.

Nu a fost asa.

Am ajuns intr-un loc sinistru. Ospiciu ? Inchisoare ? Nu puteam sa imi dau seama. Ne imprajmuia un gard imens de sarma ghimpata. Era sinistru. Am coborat din tren, respirand prima oara, in cele 3 zile, oxigenul curat. Din cei 100 de evrei ramasesera doar 60. Printre care, multumesc lui Dumnezeu, traiau fiul meu, Mozes, si mama mea. Tata murise subit, in tren, si a fost aruncat undeva pe sine.

Eram confuza. Ce o sa se intample cu noi ?

N-am auzit decat racnete "stehen bleiben ! " , "weiter gehen !", plansete, urlete chiar. Nu pot sa explic sentimentul meu. La poarta acelui LAGAR se aflau femei, femei rase pe cap si imbracate in zdrente, care cereau o coaja de paine si apa sa-si astupe foamea. Nu mi-a venit sa cred cum aratau acele femei. Eram sigura ca si eu o sa am aceiasi soarta. Insa nu m-am panicat pentru mine, ci pentru fiul meu.

A inceput selectia. Ce rol avea ? Cine va trai ; cine e condamnat la moarte.

"Iisus o sa vina sa va ia ! Evrei blestemati ! Nu faceti decat sa sugeti sangele crestinilor ! Blestematilor " - urla un comandat SS, aratand cu degetul catre cosurile crematoriului. Eram ingroziti. "Mama, ce se intampla ?" m-a intrebat Noam. Nu i-am raspuns nimic.Ochii mei cercetau lumea din jur. Eram 2000 de evrei in total. Din toate zonele Europei, isi asteptau moartea fara sa stie. Copiii si batranii trebuiau sa se retraga in stanga. Nu imi venea sa cred. Aveau sa mi ia copilul. O femeie evreica, tinand in mana un bebelus de doar 2 luni, i-a zmuls revolverul SS-istului care incerca brutal sa-i ia copilul, si s-a impuscat. SS-istul a lovit-o violent, apoi a impuscat si bebelusul, plangand si trezit fiind din cauza zgomotului de pistol. Dupa ce a impuscat copilul, germanul acela blestemat i-a strivit capul cu picioarele apoi l-a azvarlit departe. Mama mea se uita socata. Pentru un moment si-a pierdut cunostiinta. Pentru un moment mai lung. Spaima a fost atat de mare incat a facut un accident vascular. Am inceput sa plang, inspaimantata, in timp ce mama mea isi dadea sufletul in bratele mele, sangele curgandu-i siroaie pe gura si pe nas. Un neamt a luat-o, imbrancind-o. Privirea mea se indrepta catre o groapa unde erau aruncati mortii. Sobolanii abea asteptau sa se hraneasca cu carnea inca calda a trupurilor. Era atat de groaznic. Trecuse aproape o ora de cand eram acolo, si mi se parea o eternitate. Ma uitam la sotul meu, la ceilalti condamnati, si nu simteam decat dorinta nemtilor de a ne vedea morti. Mi-am zis ca nu are rost sa plang. Plangeam, insa frigul imi inghetase chiar si lacrimile. Nu mai simteam nimic. Il tineam pe Noam strans in brate, sarutandu-l, ca si cum ne-am fi despartit pentru totdeauna. Intr-adevar. Un SS-ist mi l-a luat din brate. Am spus un "Nein !!!!!!!! Nicht !!! Er ist ein Kind !! Ein Kind, du arschloch !!! " M-a lovit. Mi-a luat copilul, mi-a luat sotul, mi-a luat tot, pe rand. Am fost pusa in randul celor "apti de munca" .Nu intelegeam inca un lucru. De ce trebuia sa ne dezbracam ? Atat de jalnic trebuiau sa ne trateze incat sa defilam asa in fata lor ? SS-istii beti faceau grimase pornografice, jalnice, iar noi, peste 800 de femei, marsaluiam goale in fata lor. A urmat un control medical oribil: rectal si vaginal. In ciuda protestelor, am fost rasa in cap. Eram oribila. Exact ca acele femei pe care le-am vazut inainte de selectie. Eram frumoasa inainte; asa imi spuneau toti. Acum - eram o adevarata epava: nu aveam par, si eram imbracata in cele mai oribile zdremte. Nu inteleg motivul pentru care un neamt nenorocit s-a naspustit asupra mea. Zaceam inconjurata de cadavre mutilate, numarand in soapta loviturile date de catre el. Incepuse sa ma bata, sa ma loveasca violent si sa ma calce in picioare. Incercam sa-l implor sa imi crute viata, iar el lovea, cu atat mai tare. Ma simteam atat de umilita, atat de pacatoasa...de ce trebuia sa fiu chinuita doar pentru ca ma nascusem Evreica ? In momentul acela am simtit cum sunt insfacata de doua maini reci, straine, si legata de un stalp. Au inceput sa ma biciuiasca. Si fiecare lovitura imi despica inima si carnea. Credeam ca mor, speram sa mor, pentru ca moartea ar fi fost eliberarea mea. M-au lasat sa zac intr-o balta de sange. Langa mine un copil intra in agonie, fiind si el pedepsit prin biciuire, iar loviturile l-au spintecat pana a murit. Ma gandeam atunci la fiul meu, Noam. Ce se intamplase cu el ? Avea doar 3 ani! ? Ce se putea intampla ? Privirea mi-a cazut pe darele imense de fum ce veneau din zona crematoriului. Mi-am zis ca nu e posibil ? De ce mi-au fi incinerat fiul ? Acei oameni nu aveau suflet ? Nu, mi-am spus ca nu e posibil. Am incercat sa ma tarasc pana la baraca mea, jalnica mea baraca, in care am trait umilita timp de un an. Ploua, imi era frig, nu doream decat sa ma intorc in baraca mea, in patul acela mizer, cu scandurile neslefuite. Nu vroiam iar sa ma prinda si sa ma bata, doar pentru ca am vrut sa merg la infirmerie pentru a imi vedea sotul. Sotul meu, Mozes, fusese batut cu o cruzime groaznica, pierzandu-si cunostinta. Asta era tot ce stiam despre el.Nu am simtit cum a trecut timpul. Deja de o saptamana ma aflam la Auschwitz. Am ajuns in jalnicul meu culcus, unde camaradele mele de suferinta incercau sa o resusciteze pe o tanara care tocmai isi dadea sufletul. Cata moarte plutea in jur ! Mirosea a moarte, a cadavre, a mizerie, dar nu ne pasa. Ne bucuram ca apucam ziua de maine. A doua zi m-a prins in viata, insa a fost si cea mai cumplita zi din viata mea. Ma trezisem la 5 pentru ca in ziua aceia Mengele avea sa faca o alta selectie. Acum nu imi mai pasa daca ma vor selectiona. Acum imi luam ramas bun de la Mozes prin gardul de sarma care ne despartea. El fusese condamnat la moarte. Ma mai recunostea, asa cum eram. Nu l-am putut atinge, nu i-am putut vorbi. Am soptit vag si ilogic "Mori ? " Si mi-am pierdut pe moment constiinta. Noroc din nou cu cateva femei care m-au ajutat sa imi revin si m-au dus la baraca mea. Mai tarziu vedeam din nou fumul si ceata groasa, flacarile groaznice care ieseau din crematoriu. Acolo era Mozes. Acolo era sotul meu, pe care l-am pierdut, la fel ca si pe fiul meu. Eram atat de singura, atat de jalnica... ma obisnuisem sa fiu lovita si biciuita, ma obisnuisem sa ma infometez si sa traiesc in halul acela. Si totusi, traiam.Ajunsesem tot mai slabita, aveam nevoie de hrana si chiar ajunsesem sa fur. Pentru noi, un cartof, cat de putrezit, era o binecuvantare. Furam, de la sefa baracii. Lucru care din nou, presupunea bataia. Ma hotarasem sa nu mai ies din baraca decat o data pe luna, cand se facea selectia. Zilnic erau impuscati afara aproximativ 100 de oameni, fara motiv. Nu era zi in care sa nu fie arsi minim 500 de oameni. Acest cosmar nu mai avea sfarsit. Incepusem sa ma urasc pe mine insami, pentru ca eram evreica. Vroiam sa platesc eu pentru toate pacatele, pentru ca l-am pierdut pe Noam, pe Moshe, pe cei mai dragi oameni pe care i-am avut. Si vroiam sa mor si eu. Auzisem o poveste in lagar cum ca o detinuta, o evreica din Ungaria, si-a pus capat zilelor lipindu-se de gardul de sarma electrica si murind electrocutata, in cel mai groaznic mod. La infirmerie erau aduse femei, de toate varstele, care incercasera sa isi taie venele. Erau considerate bolnave psihic, drept pentru care erau trimise la gazare.Degeaba, daca mi-as fi provocat moartea, tot as fi murit dar in alte conditii. Vroiam sa se sfarseasca totul, vroiam ca Dumnezeu sa ma judece asa cum trebuia, nu sa traiesc in robia unor monstrii ce impersonal erau numiti "oamenii lui Hitler".

Am rezistat pana in clipa in care lagarul a fost eliberat de catre rusi. Trecuse un an. Fiecare zi fusese identica cu celelalte. Fiecare chin se repeta zi dupa zi. Imi aduc aminte cum flacarile luminau cerul rosiatic iar noi am fost scoase din lagar si puse sa marsaluim, iar la cea mai mica abatere eram impuscate. Am reusit sa fug, impreuna cu o detinuta, evreica si ea. Era iarna, iar noi eram desculte. Era 3 dimineata si peste 4000 de detinuti se intorceau acasa, unde nimeni nu ii mai astepta. Impropriu spus "acasa" deoarece nemtii ne-au distrus tot. Mi-am spus ca trebuie sa rezist, inca 7-8 ore, pana aveam sa ajung in Cracovia. Camarada mea a murit pe drum. Era mult prea bolnava pentru a putea merge. Si eu simteam cum picioarele mele degerate isi pierdeau controlul. In acea corvoada imensa, multi oamenii cedau si lesinau intre mormanele imense de zapada. Eu am luptat. Am luptat sa ajung pana in Cracovia. Eram intrebata: De unde veniti ? "De la Auschwitz" "Si eu, multumesc lui Dumnezeu ca am scapat". Intr-adevar, ar fi trebuit sa ii multumesc lui Dumnezeu, dar nu am facut-o. M-a pedepsit prea tare, luandu-mi astfel tot ce aveam eu mai drag: familia. Dar eram in viata. Printre singurii din Auschwitz care au reusit sa scape cu viata, din acel iad al violentei. Plecam din Birkenau, intr-adevar. Lumina flacarilor din lagar devenea tot mai mica, insa lumina care ne calauzea, lumina divina, devenea tot mai mare, ne calauzea, sa ne intoarcem, asa cum eram - mizerabili, slabi, jalnici - intr-o lume mai buna, mai pustie, insa feriti de-acum inainte de acei blestemati "oameni ai lui Hitler"

By me.

Bravo! ;)

Cine ti-a dictat ?

Nimeni nu mi-a dictat!!!!

...Eden a scris:

Nimeni nu mi-a dictat!!!!

Ok,te cred.

Ma intreb insa care este adevarata sursa a rautatii omului fata de semenul sau...

...Eden,e ok pentru v