Terapia si Dezvoltarea Personala

Mereu m-a zgandarit o intrebare , daca putem inlocui terapia cu dezvoltarea personala adica specialistul cu propriul specialist si dupa mai multe carti studiate am ajuns la o concluzie cu care multi specialisti sunt de acord si anume :

Terapia :

-urmareste sa Restabileasca echilibrul personal

-repara ceeea ce Merge prost

-este centrata mai degraba asupra unor simptome specifice

pe cand Dezvoltarea personala :

-urmareste sa imbunatateasca echilibrul personal

-recomanda noi modalitati de a actiona

-este interesata mai degraba de intreaga personalitate

Mie personal mi-au fost de folos si am incercat o antiteza care sper sa va ajute si sa va foloseasca.

Pai ce a ce spui tu sint unu si acelasi lucru.

Acum depinde din ce unghi privesti problema.

Cind are loc un dezechilibru personal ,apelezi la Terapie ,adica la dezvoltarea Personala doar ca ea iti este recomandata de altcineva ,asta in cazul in care merge prost si nu iti dai seama ce anume ca nu vezi simptomele.

Inr in momentul in care constientizezi ca ai mici lacune, si automat apar intrebarile care genereaza un raspuns ..apare Dezvoltare Personala care duce la imbunatatirea echilibrului personal.

Sper ca ai inteles ..daca nu spune-mi ce nu,si reformulez.

Any way..frumoasa tema.

Depinde de terapie si de terapeut. Eu personal am avut parte de un terapeut care le imbina foarte frumos. Majoritatea psihologilor sunt centrati pe diagnostic si pe metode de a trata problema. Ceea ce lipseste este viziunea unitara asupra omului. Majoritatea nu inteleg omul cu toate componentele lui, ci se limiteaza la corpul fizic, minte etc, in functie de specializare. De pilda, intr-o discutie cu un terapeut, acesta imi spunea ca nu isi incurajeaza pacientii sa gaseasca cauzele anxietatii lor, lucru care mi s-a parut infiorator de absurd. E clar ca n-ai cum sa tratezi pe nimeni in maniera asta. Apoi, in momentul in care am abordat componenta religioasa, imi spunea ca nu se baga defel pe taramul asta, ca daca vrea pacientul sa vorbeasca despre asta n-are decat sa mearga la preot. Ei, cum naiba sa ai rezultate ca terapeut gand gandesti in halul asta?

Un terapeut bun, dupa parerea mea, este cel care nu te trateaza de o boala anume, ci acela care te abordeaza ca pe o persoana absolut normala si incearca sa te ghideze sa descoperi tu resursele interioare pe care le ai si sa te ajute sa le dezvolti.

Scuze, dar nu prea sunt de acord cu ce ai scris, si o sa explic de ce:

"Majoritatea psihologilor sunt centrati pe diagnostic si pe metode de a trata problema. Ceea ce lipseste este viziunea unitara asupra omului. Majoritatea nu inteleg omul cu toate componentele lui, ci se limiteaza la corpul fizic, minte etc, in functie de specializare."

- nu stiu cum sunt majoritatea psihologilor, nici ce le lipseste; cand o sa se faca un studiu despre asta, atunci o sa stim si o sa putem face astfel de afirmatii; in general nu e in interesul tau sa gandesti de genul "toti fac.." sau "majoritatea sunt...", pentru ca nu ai probe care sa sustina astfel de afirmatii. La fel de bine am putea (bazandu-ne pe 1 sau 2 experiente personale) sa spunem "majoritatea psihologilor isi fac meseria intr-un mod absolut profesionist si lipsit de greseli" - dar de fapt stim doar ca 1 sau 2 psihologi pe care ii cunoastem sunt asa.

"intr-o discutie cu un terapeut, acesta imi spunea ca nu isi incurajeaza pacientii sa gaseasca cauzele anxietatii lor, lucru care mi s-a parut infiorator de absurd. E clar ca n-ai cum sa tratezi pe nimeni in maniera asta. Apoi, in momentul in care am abordat componenta religioasa, imi spunea ca nu se baga defel pe taramul asta, ca daca vrea pacientul sa vorbeasca despre asta n-are decat sa mearga la preot. Ei, cum naiba sa ai rezultate ca terapeut gand gandesti in halul asta?"

- este o diferenta intre tipurile de terapie : unele terapii sunt centrate pe cauze si pe trecut, altele sunt orientate catre gasirea solutiei si viitor; nu poate sti nimeni care metoda da rezultate mai bune la o persoana anume, fiecarei persoane i se potriveste altceva; intr-adevar pe unii nu ii ajuta cu absolut nimic sa vorbeasca timp de 15 sedinte despre diverse traume din copilarie, care pana la urma, nu se stie daca chiar sunt "cauza" atacurilor de panica. In psihoterapie se lucreaza cu ipoteze; spre deosebire de medicina, unde ai diverse metode de investigare pentru a afla cauza, in terapie lucram cu materialul adus de client: adica daca clientul spune "am atacuri de panica pentru ca tata m-a batut o data cand am dat foc la casa", asta devine ipoteza noastra de lucru; posibilitatea ca de fapt atacurile de panica sa fie cauzate de cu totul altceva exista intotdeauna - nu vom sti niciodata; ceea ce stim este ca avem in fata o persoana a carei viata este afectata de aceste atacuri de panica, iar rolul nostru este sa lucram impreuna cu el/ea pentru a gasi o solutie.

- partea cu religia e asa: rolul unui terapeut nu este acela de a incuraja sau a descuraja credinta omului in Dumnezeu si in Biserica; si eu prefer sa nu vorbesc despre religie, pentru ca exista posibilitatea sa nu fiu de acord cu anumite practici ale Bisericii Ortodoxe; asta este doar parerea mea personala, nu este in nici un fel legata de meseria mea, si nici nu cred ca este in interesul clientului sa ii spun care este parerea mea despre Biserica sau religie. Totusi exista cazuri in care consider ca trebuie ca terapeutul sa intervina: de exemplu, cand o persoana cu o tulburare bipolara iti spune ca preotul i-a zis sa nu mai ia medicamentele, ci sa se roage de 5 ori pe zi si va fi vindecata - cred ca trebuie sa ii explici care este rolul medicamentelor si ce se intampla daca renunta la ele.

Buna anaraluca, ma bucur mult sa te revad Banuiesc ca esti psiholog :D , insa ca "pacient" am ceva pareri din exterior:

1. Activez pe 3 forumuri legate de anxietate si atacuri de panica si nu am vazut decat maxim 2-3 tratati de aceste tulburari. Cunosc personal destul de multe persoane care sufera inca de asa ceva si evident ca am avut numeroase discutii despre modalitati de terapie, remedii etc. Tocmai de aceea spun "majoritatea", pentru ca asta am constatat. A, ca s-ar putea sa nu fie un esantion reprezentativ ceea ce cunosc eu, e altceva. Insa, a facut in tara asta careva o statistica privind numarul de persoane afectate de aceste tulburari? Iti spun sigur ca nu. Iar cei care ajung la terapie au niste rezultate de tot rasul, pentru ca psihologii nu isi fac treaba bine si nici persoanele in cauza nu se straduiesc prea mult. Toata lumea ii invata ce minunat e sa iei pastile si cum te trateaza ele, iar oamenii sufera de ani de zile fara sa ii pese nimanui. Imi pare rau, nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar asta e adevarul constatat "pe teren", nu din cabinet.

2. Cu tot respectul pe care ti-l port, pot sa iti spun ca cine n-a inteles ca, cel putin in tulburarile de anxietate si de panica, daca nu intelegi care sunt cauzele care te-au adus aici nu te tratezi nicicum, acea persoana nu a inteles nimic din tulburarile astea. Anxietatea nu se trateaza reechilibrand cu medicamente serotonina din creier, ci printr-un proces mult mai complex, in care intelegerea cauzelor are un rol fundamental. E ca si cum vrei sa tratezi o durere de stomac fara sa te straduiesti sa intelegi daca pacientul sufera de ulcer sau altceva care sa fie cauza reala a durerii. Din nefericire, nu exista niciodata o cauza, ci un complex de cauze sau de cauze - efecte. Pana nu lucrezi la lantul asta nu se va intampla nimic.

3. In privinta religiei, nu am afirmat nicicum ca trebuie sa isi expuna terapeutul punctul de vedere personal, asta nu se face. Insa, a-l ajuta pe un pacient sa ajunga la o stare de armonie cu divinitatea mi se pare foarte important. Si spun asta pentru ca stii foarte bine ca oamenii au nevoie de o religie, au nevoie sa creada in ceva. Cand relatia cu divinitatea este afectata, lucrurile merg tare prost. Si pot sa spun si de ce. Cei cu tulburari de anxietate sunt persoane care vor sa controleze totul (a nu se intelege ca au vreo manie a controlului, dar am vrut sa fiu scurta in exprimare), inclusiv ce se intampla cu via lor si a celorlalti. De aceea toti experimenteaza frica de a nu li se intampla ceva lor sau celor apropiati si, in special frica de moarte. In momentul in care iti explici moartea intr-un anume fel si intelegi ca nu poti controla cand si cum se intampla lucrul asta si ca asta depinde de o forta care e mai presus de tine, gestionezi altfel lucrurile.

PS: ai promis un topic legat de tulburarile de alimentatie, il astept :D

Hai ca ma bag si eu in seama cu un prim mesaj, sper sa nu sara scantei.

1. In tara nu cred sa se fi facut vreo statistica, insa in alta parte da. Tulburarile despre care vorbesti afecteaza mare parte din tineri in ziua de azi. Nu posed in momentul acesta date concrete, insa daca vrei ma pot intresa si pot aduce niste procente.

2. Spui ca: daca nu intelegi care sunt cauzele care te-au adus aici nu te tratezi nicicum, acea persoana nu a inteles nimic din tulburarile astea.

Nu sunt de acord cu aceasta afirmatie. In psihanaliza este foarte valabila, insa stau si te intreb, daca ajungi sa intelegi bine aceste tulburari, la ce-ti ajuta, pe tine ca persoana tulburata? Eu cunosc cativa oameni care dupa terapii de ani si ani de zile au ajuns sa inteleaga mecanismele tulburarii lor foarte bine, dar tulburarea este tot acolo, din pacate.

Eu as spune ca daca nu eliberezi tensiunea care a dus la acea tulburare nu te tratezi nicicum, daca emotia ce sta la baza oricarei tulburari nu este eliberata risti sa te zbati in acea tulburare mult si bine chiar daca ii intelegi mecanismele.

3. Ba eu chiar cred ca se face. Eu cred din tot sufletul intr-o psihoterapie ortodoxa si mai mult, cred ca nu exista nici o sansa de vindecare in afara credintei.

Inca o data

Broscuto,

Nu am uitat de topicul cu tulburari de alimentatie, doar ca sunt multe de scris si timpul meu e un pic limitat acum; dar fac tot posibilul!

Ca sa revin, am o intrebare.

Sa presupunem ca te doare stomacul si te duci la doctor. Doctorul se uita la tine, si incepe sa te intrebe:

"de cand va doare stomacul?", "cum va doare stomacul?","ce faceti cand va doare stomacul?", "cum va mai simtiti cand va doare stomacul?", "ce mancati inainte, in timp si dupa ce va doare stomacul?", etc.

Ok, o parte din intrebari isi au rostul lor. Dupa vreo 3 ore de intrebari, iti spune "Da, aveti ulcer" si iti explica "Aveti ulcer pentru ca nu mancati dimineata, pentru ca beti cafea, pentru ca fumati mult, etc" (habar nu am de ce faci ulcer!?) . Si dupa ce iti explica toate astea, si tu le intelegi, iti spune "acum puteti pleca acasa"

- te-a ajutat cu ceva?

- te simti mai bine (nu te mai doare stomacul) pentru ca ai aflat cauzele?

Cam asa e si in psihoterapie: desi investigam anumite cauze posibile, asta nu duce la o rezolvare. Asa ca facem mai mult decat atat, si as spune ca partea a doua este cel putin la fel de importanta (cum si la medic tratamentul este foarte important).

De exemplu, in cazul unei tulburari de stress post-traumatic, desigur ca este important sa aflam ce s-a intamplat (un atac, un dezastru, un viol, etc), insa mai ai nevoie si de altceva decat doar de a intelege cauza.

Cat despre medicamente: de multe ori e nevoie si de ele! Pentru anumite persoane psihoterapia poate fi de ajuns; pentru altele, cele mai bune rezultate sunt obtinute cu tratament medicamentos insotit de psihoterapie; iar pentru unele, medicamentele sunt de ajuns! Suntem diferiti, asa ca ceea ce functioneaza la unii nu functioneaza si la altii.

"Insa, a-l ajuta pe un pacient sa ajunga la o stare de armonie cu divinitatea mi se pare foarte important"

Rolul terapeutului este sa il ajute pe client sa ajunga la o stare de armonie cu sine insusi. Pentru armonia cu divinitatea exista preoti; daca nu ne-am mai baga unii peste ceilalti si fiecare si-ar face bucatica lui de treaba, ar fi mult mai bine. Trebuie sa intelegem ca un stomatolog nu te trateaza de cancer, un instalator nu iti pune faianta si un electrician nu iti vopseste masina! Fiecare are rolul lui. Daca clientul vrea sa se apropie de divinitate, nu ii interzice nimeni: preotul poate sa il ajute sa fie mai aproape de Dumnezeu.

Off, eu ma dau batuta. Probabil ca e si spatiul mic si nu pot exprima tot ceea ce as vrea si ies cumva informatii putin trunchiate. Dar, hai sa mai incerc putin :) :

1. Kriemhild - ma refeream la a intelege cauzele personale care au dus la anxietate si la mecanismele anxietatii. Ca intr-adevar, degeaba intelegi ce e cu anxietatea daca nu intelegi de ce ai ajuns sa te pricopsesti tu cu ea. Si...bine ai venit 8)

2. Anaraluca, esti prea psiholog pentru mine :) Eu cred ca prin terapie, in primul rand, inveti sa te cunosti pe tine. Si in a te cunoaste pe tine inteleg sa iti cunosti bine mintea si corpul. Uite iti dau un exemplu personal, ca nu ma bag peste experientele altora. Timp de cateva sapta,mani am exagerat din nou cu munca, cu stresul, cu tigarile si alimentatia aiuristica. O vreme, corpul meu n-a zis nimic, a suportat cu stoicism. Insa, de cateva zile, sunt mereu obosita, am o usoara ameteala, uneori dureri de cap si ma ustura ochii. Daca nu m-as cunoaste, as face exact ca multi pe care ii stiu: m-as duce la doctor sa vad eu de ce sunt asa obosita, dar poate si un control oftamo ca poate am ceva la ochi etc.. Oricum s-ar instala deja o frica de a nu fi bolnava. Insa, dupa ceva timp de terapie, am invatat sa imi cunosc reactiile corpului. Asa ca iau masurile de rigoare: o pauza, o energizare etc.

3. Cu pastilele nu ma mai bag. E adevarat ca sunt situatii disperate in care o scurta perioada sunt necesare, dar in rest, e alegerea fiecaruia cum vrea sa triasca.

4. Ei, aici esti chiar psiholog :) Stii cat de mult conteaza sa gasesti calea spre Dumnezeu? Si ce rau e ca de multe ori nu o gasesti singur, ca e prea greu. Oare de ce ne-o fi data unora anxietatea asta? Aici sunt tare multe de discutat. Dar, nicidecum nu zic ca ar trebui sa porti conversatii interminabile despre religie cu pacientul. Insa, ii poti deschide o poarta si asta il va ajuta mai mult decat orice medicamente :)

Broscuta si daca pacientul este ateu sau are cu totul alta religie posibil neinteleasa de un ortodox?Pacientul s-ar putea chiar simti jignit si marginalizat.In cel mai bun caz se poate testa "terenul" de catre psiholog,dar cum a zis si anaraluca,pentru asta sunt preotii,fiecare cu ale lui.

Spui ca nu ne vindecam pana nu aflam cauza.Eu stiam cauza dupa ce am facut primul atac de panica dar asta nu m-a ajutat cu nimic si nici nu m-a impiedicat sa posed 3 ani anxietatea.Eu zic ca important e sa schimbam gandirea,cauza e foarte importanta cand vine vorba de un soc (viol,un deces in familie) si pornit de la acel fir.

De multe ori cauza mai este oboseala si munca peste puterea ta,dar daca te opresti, te odihnesti,nu iti trec anxietatea,fobiile etc...

Eu m-am vindecat(zic eu,sper sa nu apara vreo recadere,Doamne ajuta :flowers: ) prin schimbarea modului de a gandi,prin a "filtra" informatiile false care le primeam.Terapia mea nu s-a axat deloc pe cauza si sincer nici nu ma atrage o astfel de terapie,un psiholog care sta sedinte in sir sa imi rascoleasca trecutul pe banii si nervii mei.Parerea mea

Cauzele anxietatii sunt de fapt una, este o singura cauza a anxietatii, primara, profunda si aceeasi pentru fiecare dintre noi: frica de moarte. Bun, si cu ce il ajuta asta pe un anxios? Cu nimic, garantat. In schimb, daca el merge la psihoterapie si exproma un pic de emotie, anxietatea se reduce. E ca o supapa, daca fasaie putin se reduce tensiunea.

Va dau exemplul unui client al meu, barbat, cu atacuri severe de panica. In primele sedinte imi vorbea despre serviciu, era foarte furios.Am lucrat cu el corporal, l-am pus sa loveasca in niste saltele cu o racheta de tenis. A batut saltele acelea de le-a mers fulgii si dupa vreo 3 sedinte mi-a spus ca se simte foarte bine, ca nu mai are atacuri depanica si ca vrea sa intrerupa. ok, nu il puteam tine cu forta. s-a intors dupa 6 luni cand atacurile reaparusera. I-am explicat ca trebuie exprimata emotia incepand cu emotiile mai recente pana la emotii adanc ascunse in noi, mergand pe sistemul verzei, foaie cu foaie, pana la miez. Dupa un an de zile omul acesta a ajuns sa se confrunte cu frica lui de abandon traita ca o frica de moarte. A inceput sa gestioneze aceasta frica, iar acum este vindecat pentru totdeauna de atacurile de panica.

Cat despre relatia cu Dumnezeu., daca pacientul este ateu, i se poate arata o cale de urmat, nu il poti obliga dar macar sa-l indrumi pe calea cea buna eu zic ca e datoria fiecaruia, ca om, nu neaparat ca psihoterapeut.

Si mergand pe ideea ca la baza oricarei nevroze se afla frica de moarte, cum oare mai bine decat cladind o sanatoasa relatie cu Dumnezeu, poate fi vindecata nevroza?

Cum poti sa tratezi o frica de abandon, daca nu prin relatia cu Divinitatea?

Preotul are rolul lui, insa psihoterapia daca nu e ortodoxa nu are nici o valoare. In primul rand tu, ca terapeut, nu poti face absolut nimic fara ajutorul lui Dumnezeu. Parerea mea.