Dedicaţii...poetice
Început de arana, Lun 16 oct 2006 · 632 răspunsuri · 79.249 vizualizări
Pastel
de george bacovia
- Adio, pică frunza
Şi-i galbenă ca tine, -
Rămâi, şi nu mai plânge,
Şi uită-mă pe mine.
Şi s-a pornit iubita
Şi s-a pierdut în zare
Iar eu în golul toamnei
Chemam în aiurare
- Mai stai de mă alintă
Cu mâna ta cea mică,
Şi spune-mi de ce-i toamnă
Şi frunza de ce pică
de george bacovia
- Adio, pică frunza
Şi-i galbenă ca tine, -
Rămâi, şi nu mai plânge,
Şi uită-mă pe mine.
Şi s-a pornit iubita
Şi s-a pierdut în zare
Iar eu în golul toamnei
Chemam în aiurare
- Mai stai de mă alintă
Cu mâna ta cea mică,
Şi spune-mi de ce-i toamnă
Şi frunza de ce pică
cui imi trece mie prin gand acum...
unei rime....imperecheate
George Topârceanu Balada unei stele mici
Ţii minte tu, iubita mea,
O noapte de argint în care
Mi-ai arătat pe cer o stea
Din Carul mare?
Cu faţa-n sus spre Dumnezeu,
Lăsându-ţi capul să se culce
Pe braţul meu,
Te legănam, povară dulce.
Deasupra noastră, un castan
Cu frunze pudic răsfirate
Pentru-a servi de paravan
Iubirilor nevinovate,
Tinzând o ramură-n zadar
Ca să ne apere de stele,
Fusese martor ocular
La toate cele.
Şi nu mi-ai spus atunci nimic,
Dar când mi-am coborât privirea,
Un deget mic
Mi-a arătat Nemărginirea.
Un strop de-argint a lunecat,
Şi, cu paloarea-i siderală,
Pe cerul negru a-nsemnat
Un fir subţire de beteală...
Ţii minte ce fior străin
Trecu atunci, din constelaţii,
Prin bluza ta de crepe-de-Chine
Cu aplicaţii?
Ce veşti din cerul depărtat
A nins pe fruntea ta zenitul?
Ce gânduri tainice-ai schimbat
Cu Infinitul?...
Sclipind departe, prin frunziş,
O stea smerită şi albastră
Sta singuratică, pieziş
Deasupra noastră.
Şi ca un spin,
Cu raza-i rece şi subţire,
Mi-a strecurat un gând străin
În visul meu de fericire.
Zicea: - Sub cerul vast şi mut
V-a aruncat aceeaşi soartă
Pe-un strop de lut
Ce-n învârtirea lui vă poartă.
Sărman atom sentimental!
Nu ştii tu oare
Că viaţa voastră-i colosal
De trecătoare?
Zicea: - Mă mir că te-ai gândit
Să-mi cânţi o odă.
De când poeţii s-au prostit,
Amorul nu mai e la modă.
Oricum, voi sunteţi prea mărunţi
Şi eu, prea mare...
N-ar fi mai bine să renunţi
Şi să vă duceţi la culcare?
Că nu există pe pământ
Mai venerabilă manie
Decât - sub stele jurământ
Pe veşnicie.
Şi nu există-n univers
Mai mare crimă
Decât - la coada unui vers -
Să pui o rimă...
Ţii minte tu, iubita mea,
O noapte de argint în care
Mi-ai arătat pe cer o stea
Din Carul mare?
Cu faţa-n sus spre Dumnezeu,
Lăsându-ţi capul să se culce
Pe braţul meu,
Te legănam, povară dulce.
Deasupra noastră, un castan
Cu frunze pudic răsfirate
Pentru-a servi de paravan
Iubirilor nevinovate,
Tinzând o ramură-n zadar
Ca să ne apere de stele,
Fusese martor ocular
La toate cele.
Şi nu mi-ai spus atunci nimic,
Dar când mi-am coborât privirea,
Un deget mic
Mi-a arătat Nemărginirea.
Un strop de-argint a lunecat,
Şi, cu paloarea-i siderală,
Pe cerul negru a-nsemnat
Un fir subţire de beteală...
Ţii minte ce fior străin
Trecu atunci, din constelaţii,
Prin bluza ta de crepe-de-Chine
Cu aplicaţii?
Ce veşti din cerul depărtat
A nins pe fruntea ta zenitul?
Ce gânduri tainice-ai schimbat
Cu Infinitul?...
Sclipind departe, prin frunziş,
O stea smerită şi albastră
Sta singuratică, pieziş
Deasupra noastră.
Şi ca un spin,
Cu raza-i rece şi subţire,
Mi-a strecurat un gând străin
În visul meu de fericire.
Zicea: - Sub cerul vast şi mut
V-a aruncat aceeaşi soartă
Pe-un strop de lut
Ce-n învârtirea lui vă poartă.
Sărman atom sentimental!
Nu ştii tu oare
Că viaţa voastră-i colosal
De trecătoare?
Zicea: - Mă mir că te-ai gândit
Să-mi cânţi o odă.
De când poeţii s-au prostit,
Amorul nu mai e la modă.
Oricum, voi sunteţi prea mărunţi
Şi eu, prea mare...
N-ar fi mai bine să renunţi
Şi să vă duceţi la culcare?
Că nu există pe pământ
Mai venerabilă manie
Decât - sub stele jurământ
Pe veşnicie.
Şi nu există-n univers
Mai mare crimă
Decât - la coada unui vers -
Să pui o rimă...
Nichita Stanescu - Frunza verde de albastru
Si-am zis verde de albastru,
ma doare un cal maiastru,
si-am zis para de un mar,
minciuna de adevar,
si-am zis pasare de peste,
desclestare de ce creste,
si secunda-am zis de ora,
curcubeu de aurora,
am zis os de un schelet,
am zis hot de om întreg,
si privire-am zis de ochi
si ca-i boala ce-i deochi.
Frunza verde de albastru,
ma doare un cal maiastru,
ca am zis doar un cuvânt
despre întregul pamânt,
si de bine-am zis de morti
si de sase-am zis la sorti,
si am zis unu de doi
si zapada de noroi,
si am vrut sa fac cu gura
focul ce-l facea arsura
ca n-am fost trezit, ca dorm
pe un cal cu sa de domn,
alergând pe-un câmp de noapte,
de la unu pân’ la sapte -
de la sapte pân’ la zece
mi-a cazut o viata rece,
de la frunza pân’ la umbra
mi-a cazut o viata dubla
ca pamântul si cu luna,
noaptea când stau împreuna.
Si-am zis verde de albastru,
ma doare un cal maiastru,
pe care ma tin calare
cu capul la cingatoare,
cu calcâiul la spinare
si cu ochiul în potcoave,
si cu inima-n silabe
de ma duc mari, ma duc
ca toamna frunza de nuc,
ori ca iarna frunza alba
de la floarea de zapada…
Frunza verde de albastru,
ma doare un cal maiastru,
potcovit pe luna plina
cu miros de la sulcina,
înhamat pe soare plin
tot cu miros de pelin,
si tinut de gât cu mine
tot în dragoste de tine,
ca mi-a fost crescut pe umar
de din doi în doi un numar,
tot din trei în trei o iarba
si din patru-n patru-o salba,
si din cinci în cinci un pom,
si din sase-n sase-un om.
Frunza verde de albastru,
ma doare un cal maiastru,
vad în fata mov si verde,
coloarea care ma perde,
corcov vad cu veselie,
coloarea ce nu se stie,
mai aud si-un sunet sus
care nu a fost adus
în timpan de oameni vii,
în a fi si a nu fi,
când îmi cade umbra lunga
pe sub ochii grei cu punga.
Si-am zis aripa de pene
ca sa zbor cu ea prin vreme,
si-am zis mar ca sa zic sâmburi,
si-am zis pom ca sa zic scânduri,
si-am zis nord ca sa zic suduri
si dulceata ca sa sudui,
si-am zis inima la piatra
si cântec la tot ce latra,
si potcoava
la octava,
si uscata la jilava,
tot le-am potrivit pe dos
pe un fluieras de os,
din osul de la picior
care-mi cânta cu fior,
si din osul de la mâna
fluierând o saptamâna,
din osul de la arcada
recea lumii acolada
peste doua oase mari
unde stau ochii polari.
Si-am cântat din coasta mea
din vertebra ca o stea,
de-a-ncalecare pe-o sa,
pe o sa de cal maiastru,
foaie verde de albastr
Eu Nimeni sunt! Tu cine eşti?
Eu Nimeni sunt! Tu cine eşti? Se ştie?
Ori poate Nimeni eşti asemeni Mie?
Suntem deci o pereche? Taci, nu spune!
Pe dată ar afla o întreagă lume -
Ce jalnic este - Cineva - să fii!
Ce public - ca un Brotac - în zarvă multă
Orăcăindu-şi numele - pe când
În admirare - o Mlaştină îl ascultă!
poezie de Emily Dickinson
Bilet spre nicăieri
Mă poartă acum dorințe după orizont departe
Doar de-aș găsi acel tren spre nicăieri,
Pe un peron abandonat mi-aș fuma gândurile deșarte
De-aș știi că vii ca un străin un foc ca să-mi oferi.
Ba mai mult, ce-aș vrea acum să-ți spun,
Singură o vreme vreau ca să călătoresc,
Să mai văd cerul scăldat în negură cărbun
Apoi în compartiment golaș de tren să te-ntâlnesc.
Fără cuvinte, căci demult suntem doar doi străini
S-apari ca-n vis și alături fuga s-o privesc,
Să mă pierd iar printre năluci, păduri, verde și crini
Și lângă ființa ta, peste clipe să ațipesc.
Să treacă timpul și printre degete să alunece
Să amuțească șoaptele-n galopul monstrului de fier,
Să cadă pleoapele, somnul greu să ne adulmece
Să mă-mpietrești și să nu mai pot să sper.
Ăsta e visul ce-l termin senină cu albaștri zori
Am fi doar noi, eu o nebună și tu fericitul,
Să ne trezim, să fie iar cu zâmbete și flori
La braț pe o alee arămie, să-mi fii tu răsăritul.”
^cuiva care nu stie cat il admir si care m-a facut sa incerc sa scriu cand nu stiam sa ma exprim decat pe panza si cu vopsea.
nu voi mai scrie, n-am talent, ma intorc la panze sa fiu proasta si nebuna si sa plang si sa rad singura pe propria mea cruce.
Editat Mar 20 mai 2014 21:22
Suflet
Avea un suflet
atât de frumos, încât,
m-am îndrăgostit de el
înainte să mă
îndrăgostesc de ea.
Marius Tucă
Editat Vin 22 aug 2014 20:56
Melissa
Despărţire
Între iubita mea şi mine se vor ridica
trei sute de nopţi ca trei sute de ziduri,
iar marea va fi o taină între noi.
Nu vor mai fi decât amintiri.
O, înserări cu care m-a învrednicit durerea,
nopţi pline de speranţa de a te privi,
câmpii pe care-mi deschid drum, cer înstelat
pe care-l prind cu privirea şi îl pierd ...
Definitivă ca marmura,
absenţa ta va întrista alte înserări.
Jorge Luis Borges (n. 24.08.1899)
CÎNTEC (55)
Încă nu învăţasem cum se cheamă
acest sfîrşit de zi, această teamă
că o să dispari, cu un soi de orbire
o denumisem simplu, amăgire
nu luam în seamă bolile şi anii,
distanţele şi bîrfele sau banii
contau mai mult decît acestea toate
atingerile tale presărate
pe trupul meu albastru şi subţire,
vezi fab, eu numesc asta fericire
cum alţii îşi numesc probabil viaţă
cărările de riduri de pe faţă,
maşinile gonind pe străzi murdare,
covrigii înveliţi în mac şi sare,
zilele ce se scurg aşa, niciunde,
moartea aceasta mov, ce ne pătrunde
precum o ploaie rece, grea, amară,
tu eşti departe, fab, aici e seară,
chef nu mai am să mînuiesc cuvinte,
din cînd în cînd îmi mai aduc aminte
ce liberi am fi fost azi amîndoi
de nu am fi crezut atît în noi...
încă nu învăţasem cum se cheamă
acest sfîrşit de zi, această teamă...
Fabian Anton
fostei Madaline
mie
Mircea Ivănescu- frunze
aş vrea să mă aşez pe marginea trotuarului,
să aştept să se facă noapte la capătul străzii – singurătatea
mea de acuma mai are
ceva la fel cu cea din copilărie,
când nu ştiam că trece pentru totdeauna
vremea? nu se poate răscumpăra
cu nimic vremea de atunci? nu mai rămâne
adevărat nici un gest, chiar aşezat
pe stradă cu capul în mâini?
şi lumina, care se spulberă pe obiecte,
şi obiectele se fac frunze,
şi se fac frunze.