Dedicaţii...poetice

“Se gândeşte câteodată, dar fără să spună nimănui, că oamenii au un creier de forma norilor şi că astfel norii sunt într-un fel sediul gândirii cerului; sau că la om creierul e acel nor care-l leagă de cer.”

Stéphane Audeguy (în “Teoria norilor”)

mie

Şi totuşi, Doamne, Te rog de-o vorbă. Una! Ţine o clipă, doar atât, în loc. Ţine-i acea rază de soare cum i-a luminat privirea niţel în verde. Nu-i mult, aşa e? Restul – fie cum e bine.   

Cristi

Mircea Ivănescu- cum se scrie o carte - şi ce înţeles poate avea o asemenea lucrare

însă pentru sunetele de afară străin, închis
într-o lume unde nu mai pătrund
cu ecourile lor luminile lumii de afară şi îşi închid
contururile de muzică pe care orice înscris
al unui lucru, al unei fiinţe îl aşează în cartea
uriaşă a firii, deschisă, şi întorcîndu-şi
filele cu texte uneori neînţelese, pe care ai vrea
să le opreşti - dar care curînd îşi
va întoarce ultima pagină
şi nu va mai urma decît cea de pe urmă foaie
şi aceea albă. şi cine
ştie mai cine are să vină să o îndoaie
şi va mai scrie un rînd doar şi o dată
şi va închide peste ea scoarţa crăpată.
şi tu, cartea asta care ţi-a fost
vremea, şi locul sufletului tău, nu ţi-a fost
în puteri s-o citeşti ascultînd-o în silabe
chiar dacă le-ai înţeles înţelesul,
şi în urechile tale au rămas albe,
şi ai citit doar cu ochii, şi mersul
înspre înlăuntru nu l-ai mai urmărit.
să trăieşti o vreme surd la răsfrîngerile
pe care în tine, în oricine ar fi trebuit
să le aibe rîsul şi plîngerile
din afară.şi pe urmă, cînd s-a închis
cartea, nici să nu mai ştii dacă rămîn
pentru altcineva, mai tîrziu, din ce-a scris
acolo, lucruri de înţeles cînd o va lua poate în mîini

Mircea Ivanescu

 Eva din toate timpurile

am trăit și noi o vreme

în camera care ucide inimi
patru pereți mici 
și-mbătrâniți
cu versuri

mie

LACE (6)

Din cînd în cînd unul din noi dispare
ca şi cînd nici n-a fost, sau ca şi cînd
o umbră ca un semn de întrebare
a răsărit, absurdă, din pămînt
în locul omului ce altădată
încă-ţi vorbea, încă îţi mai scria
şi-acum n-a mai rămas decît o pată
plutind tăcut pe amintirea sa
ce poţi să spui în astfel de momente
cum să mai poţi, din nou, să te-amăgeşti
cînd sufletul se sparge în fragmente
pe care n-o să poţi să le lipeşti
mai poţi iubi, mai vrei, mai ai pe cine,
mai poţi oare surîde, are rost,
o să mai poţi păstra doar pentru tine
aceste dulci iluzii ce ţi-au fost
şi adăpost, şi sînge, şi culoare,
şi anotimpuri blînd apuse-n gînd 
din cînd în cînd unul din noi dispare
ca şi cînd nici n-a fost, sau ca şi cînd...

Eva

LACE (4)

Iubeşte-mă iarna, atunci te voi crede
că noaptea din sîngele meu nu se vede
că-n jur sunt doar globuri, şi vîsc, şi cadouri
şi neaua ce lasă prin mine ecouri
iubeşte-mă iarna, atunci sunt cuminte,
atunci port iluzii o mie prin minte
şi-s vie şi pot să-ţi rostesc pe de rost
toţi anii aceia în care am fost
femeia ce-aşteaptă, femeia ce moare,
femeia cu crini dantelaţi la picioare,
femeia albastră la care se-nchină
heruvii de ceară, de nori şi lumină,
iubeşte-mă iarna, atunci port în trup
tot ceea ce nu pot vreodată să rup
scrisori şi săruturi, amprente, minciuni,
saci grei cu prăpăstii, distanţe, minuni,
tot ceea ce ştiu că vreodată vei pierde
iubeşte-mă iarna, atunci te voi crede.

de Fabian Anton