Început de arana, Lun 16 oct 2006 · 632 răspunsuri · 79.249 vizualizări
Vesperalei:
Desteapta-te, iubita mea,
Caci zorile-s acum pe cer
Si eu `n genunchi naintea ta
O sarutare voi sa-ti cer ...
Desteapta-te si vino-n crang
Sa-l vezi tu cat e de frumos,
Iar eu in brate-mi sa te strang
La poala teiului umbros.
Desteapta-te, caci in curand
Frumosul soare-al primaverii
Trezeste lumea pe pamant
Si-alunga farmecul tacerii.
Veronica Micle - Aubade
The Storm Will Pass
The skys open up
and all hell breaks loose.
Winds ravange the world below
and the rain blinds the living.
Thunder shakes the dead
and lightening strikes the unborn.
The storm boils in the sky
. the clouds churn past the horizon.
A dark cloak covers the world
and no light breaks through.
There seems to be no hope to see the sun again
but there is always tomorrow.
Even if it is behind the clouds
the sun will rise.
The storm will pass
and tomorrow will come.
de Luv4shelly by Luv4shelly
Postat pe 06/21/2009 posted on 06/21/2009
..pt Dida..
Editat Vin 28 ian 2011 21:39
Desertaciune ce se vrea un vis
Eu am un vis,
Un vis peren,
Eu am un vis in efemer.
Nu pot sa cred ca asta/i tot,
Nu pot, nu pot sa/accept de loc.
Macar de/ar fi un vis frumos,
Sa m/amagesc ca are rost.
Dar nu, eu nu visez frumos,
Visez banale fapte goale,
Desartaciuni, trairi carnale.
Ma simt pierdut pe un taram,
Ce nu e/al meu, fiind nebun.
Ca pasarea in colivie,
Ma simt in mine, din hartie.
Cultiv visarea pe cat pot,
Sa dau la asta viata rost,
Dar am in mine un imbold,
S/ajung sa zbor spre orizont.
Sa zbor mai liber ca oricand,
Sa zbor departe si de gand,
Sa zbor cum numai dumnezeu,
Ar sti s/o faca ca ateu.
Pt. cine percepe.
Editat Dum 30 ian 2011 05:52
;) Cuiva care n-are...
Rabdare
Aerul s-a invinetit si s-a ingrosat
copacii puteau acum sa rezeme de el.
Au adormit in picioare
ca niste calatori in tren in ajunul sarbatorilor .
Rasuflarea pamantului, adanca,
urca prin ei
ca prin niste tuburi de orga .
Dimineata, uimiti,
trecem grabiti prin livada inflorita
si nu avem puterea sa zarim
luna nedormita pe cer,
ea care a surprins clipa
cand a inceput sa-ncolteasca splendoarea.
(A. Suchansky)
Editat Sâm 5 feb 2011 02:26
Cum să-mi
Asta-seara pot sa scriu cele ma triste versuri.
Sa scriu, de pilda:"Noaptea e instelata, iar hat, departe, pe cer dardaie astrii albastri".
Vantul noptii da roata pe cer si canta.
Asta-seara pot sa scri cele mai triste versuri.
Eu am iubit-o, si, uneori, chiar si ea m-a iubit.
In asemenea nopti am tinut-o in brate,
Si-am sarutat-o de atatea ori sub cerul nesfarsit.
Ea m-a iubit, si uneori chiar si eu o iubeam.
Dar cum sa nu iubesc
Ochii mari cu care ma tintuia?
Asta-seara pot sa scriu cele mai triste versuri.
Sa stiu ca nu mai e mea.
Sa simt ca am pierdut-o.
S-aud noaptea imensa, si mai imensa fara ea.
Si versul sa-mi cada pe suflet ca roua pe iarba.
Ce conteaza ca iubirea-mi n-ar putea s-o pastreze?
Noaptea e instelata, iar ea nu-i cu mine.
Asta-i tot. Departe, cineva canta. In departare.
Sufletul meu nu-i multumit ca a pierdut-o.
Ca pentru a mi-o apropia, privirea mea o cauta.
Inima mea o cauta, dar ea nu-i cu mine.
Chiar in noaptea care face albi aceiasi copaci.
Noi, ce-i de-atunci, nu mai suntem aceiasi.
N-o mai iubesc, e sigur, dar cat am mai iubit-o.
Vocea mea cauta vantul, ca sa-i ajunga in urechi.
A altuia. A altuia va fi.
Ca inainte, a sarutarilor mele.
Vocea ei, trupul ei limpede. Ochii ei infiniti.
N-o mai iubesc, e sigur, dar poate-o mai iubesc.
Atat de scurta-i iubirea, si-a atat de lunga uitarea.
Fiindca in asemenea nopti am tinut-o in brate,
Sufletul meu nu-i multumit ca a pirdut-o.
Chiar de-ar fi ultima durere pe care mi-o provoaca si acestea
ultimele versuri pe care le scriu.
Pablo Neruda - Poem 20
lui Lynx, pentru ca ninge dar totusi se simte primavara!
N-ai să vii şi n-ai să morţi
N-ai să şapte
Spune-mi, iubito, unde-ti e popasul ?
Risipei se deda florarul
Lucian Blaga
Ne-om aminti cindva tirziu
de-aceasta intimplare simpla,
de-aceasta banca unde stam,
timpla fierbinte linga timpla.
De pe stamine de alun,
din plopii albi, se cerne jarul.
Orice-nceput se vrea fecund,
risipei se deda florarul.
Polenul cade peste noi,
in preajma galbene troiene
alcatuieste-n aur fin.
Pe umeri cade-ne si-n gene.
Ne cade-n gura cind vorbim,
si-n ochi, cind nu gasim cuvintul.
Si nu stim ce pareri de rau
ne tulbura, piezis, avintul.
Ne-om aminti cindva tirziu
de-aceasta intimplare simpla,
de-aceasta banca unde stam,
timpla fierbinte linga timpla.
Visind, intrezarim prin doruri-
latente-n pulberi aurii-
paduri ce ar putea sa fie,
si niciodata nu vor fi.
pentru N.
ce frumos
o uitasem demult