Început de anaraluca, Lun 26 iun 2006 · 967 răspunsuri · 81.712 vizualizări
sarah n. a scris:Psihologul ideal? Ma intreb daca exista. Am vizitat tot felul de grupuri anti-terapie pe care se plang pacientii de psihologii la care au fost. Revolta totala. Mai ales daca au facut greseala de a se indragosti de psihologii lor...
Te rog mult, spune-ne mai multe despre grupurile astea anti-terapie!!! Unde sunt grupurile astea? Exista vreo asociatie anti-terapie? Daca ai vreo adresa de internet, spune-ne si noua!
Vorbesc serios!
Mai dar numai psihologi pe aici...aproape :) Sau mi se pare mie???Ei, ca vin si eu....pacient sau client ca sa nu sufere raluca. Am mai postat pe aici pe forum niste lucruri, dar pe unele le repet. Am ajuns la terapie pentru ca dupa luni de umblat aiurea prin spitale mi-a zis o prietena (studenta !!!) ca am simptome de anxietate si tulburare de panica + agorafobie. Oricum, imi facusem atatea analize si nimeni nu descoperise nimic. Eram atat de disperata, incat in momentul in care m-am dus acolo singura mea idee era ca "poate asta ma face bine". Oricum, ma bucura mai tare gandul de a avea o afectiune psihica decat o boala mortala. Desi am citit ceva psihologie, am facut o facultate umanista (filozofie), oricum nu mai rationam prea clar. M-am dus cam ca la vrajitoare. Asteptam miracolul. Din fericire, am ajuns la un terapeut foarte bun (care, apropo de asociatii si tot felul de chestii de astea nu se afla pe celebra lista cu terapeuti si am o parere personala nu prea buna despre asociatiile de genul asta). Ce a contat foarte mult a fost: experienta profesionala a terapeutului, experienta de viata, orizontul larg de cunoastere (aici e mult de spus, dar nu se leaga totul de copilarie, traume, abuzuri, ci avem si nevoie de credinta etc.), m-a tratat permanent ca pe un om perfect normal, nu a dat verdicte niciodata, nu m-a judecat niciodata. De asemenea, maniera in care faci un client sa isi spuna poveste e foarte importanta. Pentru ca am mai invatat ceva psihologie si sociologie, e normal sa intuiesc motivele pentru care mi se pun anumite intrebari. Si, uneori e greu sa nu dau "raspunsul corect", chiar fara sa vreau. Ei, la terapeutul la care am fost, nu a functionat chestia asta. Mi-a inspirat incredere de la inceput prin atitudinea pe care a avut-o. Adica nu a fost cea de atotstiutor, nici de specialist scortos. O persoana naturala, intr-un cuvant, dar cumva fara sa isi piarda calitatea in care era acolo. Pentru mine a contat foarte mult faptul ca trateaza fiecare pacient in functie de nevoile acestuia (stiu asta pentru ca am dus-o si pe mama, care era foarte sceptica in privinta terapiei). Revin la orizontul de cunoastere, pentru ca il consider foarte important. Raluca spunea ceva despre cei care se duc pe la biserica si recurg la tot felul de metode care tin de fapt de superstitie nu de credinta. Ei, omul are nevoia sa creada in Divinitate. Indiferent ce nume poarta ea. Cred ca marea problema a psihologilor este ca se limiteaza la teoriile stiintifice. Eu am facut mai multe tipuri de terapii in cele aprox. 6 luni - cognitiv comportam. + terapii, sa zicem, alternative. A fost combinatia care pe mine m-a facut sa depasesc situatia in care eram. A, nu am luat nici un fel de medicamente. Nu pot spune ca sunt intr-o stare perfecta, dar nimeni nu e. Insa, am ajuns la un nivel normal de anxietate, cel necesar supravietuirii. Panica isi face loc mai rar si fara atacuri. Ma mai sperie uneori doar ideea de boala. In rest, am devenit foarte optimista, toleranta, mult mai echilibrata. Am facut o multime de lucruri la care nici nu visam inainte. Pe scurt...m-am redescoperit.
Poate iti foloseste si povestea cuiva care a trecut prin experienta terapiei cu o problema "serioasa" cum o numea cineva. Oricum, sa faci terapie cu altii, e o treaba tare grea. Si empatia uneori dauneaza daca e prea multa (am vazut ca se tot spunea despre asta). Daca sunt alte intrebari ..... cu placere :)
Salut!
Imi cer scuze ca nu am raspuns mai devreme, nu am mai intrat de mult pe forum.
Broscuto, iti multumesc foarte mult pentru raspuns, am vazut ca ai mai raspuns si la alte probleme.
Experienta ta cred ca va fi de folos multor persoane si te felicit ca ai ales sa o impartasesti cu altii. Ma bucur ca printre toate mesajele despre terapeuti/ psihologi incapabili am gasit si un mesaj pozitiv la adresa terapeutilor/psihologilor; totodata, prin faptul ca ne-ai povestit experienta ta, i-ai ajutat (sper!) pe multi sa inteleaga ca orice persoana, indiferent de sex, varsta, inteligenta,etc. poate suferi de o tulburare de natura psihica, si mai ales, cat de important este sa constientizezi si sa accepti ca ai o problema pentru a putea cauta o solutie cu ajutorul unui specialist (psiholog, psihoterapeut sau psihiatru).
"Oricum, sa faci terapie cu altii, e o treaba tare grea."
Eu pot sa zic ca este o placere. Cred ca este o meserie care iti aduce foarte multe satisfactii: cunosti in fiecare zi oameni noi, povesti noi, experiente si vieti noi. Eu simt ca invat foarte multe din experientele altora. Fiecare client vine cu o alta problema - o alta experienta - o alta provocare.In mod sigur nu e o meserie plictisitoare!!!Poate ar trebui sa le multumim mai des clientilor...
"m-a tratat permanent ca pe un om perfect normal"
Pentru ca esti un om normal; un om normal are dreptul sa-i fie teama, sa simta furie, sa fie trist; nu suntem perfecti, suntem oameni!
Mersi inca o data! O sa deschid in curand un topic despre tulburarile de alimentatie, sper sa raspunzi si tu!
Buna ziua. Foarte interesanta discutia...si ma intereseaza personal. Am mai scris si pe alte topicuri despre problema mea. Care in esenta este de neadaptare, de a nu sti cum sa comunic cu cei din jur. Nu m-am nascut cu ea, incerc s-o dobandesc. Am ca o criza de identitate, la inceput am incercat s-o rezolv singura, am vazut ca merge greu, am zis ca nu strica si putin ajutor din "afara". Ma rog...diagnosticul.."episod depresiv". Nu ma consider depresiva atata timp cat problemele mele au o sursa pe care o cunosc, am constientizat-o si e cat se poate de reala. Sunt derutata si incerc sa ma ajut singura dar mi-e foarte greu.
Mi-am pus foarte mari sperante in psiholog/psihoterapeut, nu pentru ca ma astept sa faca minuni, cum cred altii, ci pentru ca am zis ca eu daca am toata vointa de a ma schimba si o sa colaborez la maximum cu terapeutul, el o sa ma ghideze incet-incet si o sa fie bine. Sunt constienta ca de mine depinde toata treaba.
Problema este ca acum sunt foarte dezamagita de domnisoara "psiholog". De fapt, nici nu stiu exact ce fac eu acolo, consiliere sau psihoterapie..merg pur si simplu si vorbesc cu ea, iar ea imi mai da niste sfaturi generale, pe care mi le-au dat si parintii mei. Este vorba de o persoana tanara (are 26 de ani), probabil fara experienta si sincer am inceput sa ma indoiesc de capacitatile ei intelectuale... am de-abia 3 sedinte, e adevarat...dar totusi..unde e progresul?
De exemlplu: la sedinta trecuta mi-a dat un fel de test (sa desenez un arbore), ceva mai simplist de atat nu cred ca se poate, l-a interpretat ea cumva pe loc si urma sa il mai studieze acasa. Mi-a mai dat si un fel de "tema pentru acasa". Astazi nu a mai amintit nici de test, nici de tema. Trebuia sa ii amintesc eu? Sa o invat eu cum sa-si faca meseria?
Am impresia ca ea gandeste ca nu am ceva grav (in sensul ca nu sunt schizofrenica, psihotica sau ami stiu eu ce) si de asta acum e dezinteresata..uneori am impresia ca ii fug gandurile aiurea, nu ma asculta, mai si casca in timp ce vorbim..
Din ce scris anaraluca (parca), ea trebuia sa imi faca niste teste de personalitate, poate si de inteligenta...eu la asta ma asteptam. Sa traga apoi concluziile si imi spuna ce e bun si trebuie pastrat si ce se poate dezvolta. Pentru ca eu de fapt asta vreau, sa ma dezvolt personal, sa fiu un om mai bun. Iar ceea ce nu pot schimba, sa las asa ca sa nu ma chinui degeaba.."auto-agresiune" parca este termenul, auzit intr-o emisiune a lui Cristian Andrei..imi pare rau de ce au spus ceilalti, dar eu am o parere f.buna despre el (ii ascult emisiunile la radio).
Mi-a mers bine toata saptamana, sau poate mi s-a parut din cauza ca am avut o atitudine pozitiva si mi-am alungat toate gandurile negre, chiar simteam ca incep sa dobandesc incredere in mine, pana astazi. Azi m-am trezit usor indispusa, iar sedinta de dimineata n-a facut decat sa ma faca sa ma simt mai rau.
Ce-ar trebui sa fac in aceasta situatie? Sa continui sau nu? Sunt foarte dezamagita, simt ca am facut un pas inapoi...oare as putea sa ma auto-motivez de una singura?
ce ma distreaza faza cu pomul 
...altceva mai elevat nu stie psihologul la care ai fost ...se stie ca te pune sa desenezi un pom si in functie de anumite aspecte de defineste cica : radacini - cat de legat esti de familie-parinti/casa , tunchi drept si lung sau mic si lat - cat de multi te poti dezvolta sau esti deja pe verticala - orizontala si tot asa ...diverse interpretari 
SimoDanielle a scris:Am impresia ca ea gandeste ca nu am ceva grav (in sensul ca nu sunt schizofrenica, psihotica sau ami stiu eu ce) si de asta acum e dezinteresata..uneori am impresia ca ii fug gandurile aiurea, nu ma asculta, mai si casca in timp ce vorbim..Asta e tare, s-o fi plictisit deja de meseria ei
Din ce scris anaraluca (parca), ea trebuia sa imi faca niste teste de personalitate, poate si de inteligenta...eu la asta ma asteptam. Sa traga apoi concluziile si imi spuna ce e bun si trebuie pastrat si ce se poate dezvolta. Pentru ca eu de fapt asta vreau, sa ma dezvolt personal, sa fiu un om mai bun. Iar ceea ce nu pot schimba, sa las asa ca sa nu ma chinui degeaba.."
Nu neparat, eu nu am facut nici un fel de test la inceput, doar teme pentru acasa .... multe teme, ca sa inveti sa lucrezi cu tine si sa pastrezi continuitatea intre sedintele de terapie. Dar acum depinde si ce teme iti da si ce intelege ea din fiecare.
Mi-a mers bine toata saptamana, sau poate mi s-a parut din cauza ca am avut o atitudine pozitiva si mi-am alungat toate gandurile negre, chiar simteam ca incep sa dobandesc incredere in mine, pana astazi. Azi m-am trezit usor indispusa, iar sedinta de dimineata n-a facut decat sa ma faca sa ma simt mai rau.
Ce-ar trebui sa fac in aceasta situatie? Sa continui sau nu? Sunt foarte dezamagita, simt ca am facut un pas inapoi...oare as putea sa ma auto-motivez de una singura?
In primul rand, pe parcursul terapiei poti avea si momente in care sa te simti mai nasol, pentru ca incepi sa scoti din subconstient destul de multe si il cam deranjezi :P Dar tre sa inveti cu terapeutul sa iti explici starile astea si ce anume poti face sa le indrepti. Apoi, sigur ca te poti motiva si singura, cunosc astfel de persoane. Dar numai tu stii in ce etapa esti, uneori chiar nu poti singur. Dar cu un episod depresiv nu mi se pare chiar o mare problema.
Numai bine! 
master_mind a scris:ce ma distreaza faza cu pomul...altceva mai elevat nu stie psihologul la care ai fost ...se stie ca te pune sa desenezi un pom si in functie de anumite aspecte de defineste cica : radacini - cat de legat esti de familie-parinti/casa , tunchi drept si lung sau mic si lat - cat de multi te poti dezvolta sau esti deja pe verticala - orizontala si tot asa ...diverse interpretari
Na ca am facut si eu de vreo 2 ori testul asta, dar nu imi stiu nici acum rezultatele. Am un pom foarte frumos, cu radacini ramificate, cu iarba in jur, cu trunchiul drept si destul de inalt, coroana foarte bogata, cu multe ramuri si ramurele si multe frunze + una bucata soare sa poata trai si copacul meu :P Oare ce inseamna toate astea, ca eu habar nu am . Stiu doar cateva detalii, dar nu pot aici :P
Anaraluca, ar fi fain topicul despre tulburarile de alimentatie si m-ar interesa. Doar ca am problema inversa decat a multora: nu imi place sa mananc Si chiar e o mare problema. Poate o deslusesc cumva :P
Offtopic: M-am convins ca fizicul si psihicul sunt intr-o relatie foarte stransa...starea de "fericire" e produsa de anumite evenimente placute din viata, aprecieri pozitive din partea celor care ne inconjoara, dar si de organismul nostru. Am ajuns la concluzia ca alimentatia e foarte importanta...ce recomandati asadar cand te simti pur si simplu indispus, fara un motiv aparent?
Ontopic: Ma motiveaza foarte mult forumul acesta si imi pare foarte bine ca exista si ca pot face schimb de pareri cu voi..off, de ce nu aveam eu acces la Internet si acum cativa ani?:P Cred ca as fi salvat timp pretios...
Ma motiveaza faptul ca vreau sa fiu fericita ...sa ajung un om normal. Ma motiveaza parintii, pe care vreau sa ajung sa-i fac sa fie o data si o data mandri de mine. Am simtit insa si nevoia unei pareri "avizate", de asta am recurs la psiholog. Macar fac un pic de gandire suplimentara, poate ma face sa sondez niste lucruri pe care nu le-am analizat pana acum. De una singura..nu stiu insa cum ma pot motiva. Faza cu exersatul in oglinda oare functioneaza? Ce zici broscuto?
SimoDanielle a scris:Faza cu exersatul in oglinda oare functioneaza? ;) Ce zici broscuto?
Nu am inteles bine la ce te referi, mai ale sca n-am facut exercitii in oglinda. Dar daca te referi la a incerca sa te privesti in oglinda si mental sa iti scoti in evidenta partile pozitive, sa te apreciezi pentru ceea ce esti, nu vad de ce n-ar functiona. Mie nici acum nu imi place prea tare ce vad in oglinda 
Deci daca descoperi ceva interesant, ascult ca poate ma vad si eu mai draguta 
Scuze, probabil nu m-am exprimat destul de clar. Ma refeream la situatia in care vrei sa te "auto-modelezi", sa fii intr-un anume fel, si enumeri toate aceste atribute privindu-te in oglinda, cu voce tare, sau le scrii pe o foaie..in fiecare zi. In fine, scrise asa mie mi se par acum o tampenie si o naivitate...da' cica se cheama exercitiu de auto-educare a subconstientului.8)
Salut simodanielle!
Am citit ce ai scris si am cateva intrebari. In primul rand cine ti-a pus diagnosticul de "episod depresiv"? Ai fost la un psihiatru?
Faptul ca problemele tale sunt reale si ca le constientizezi nu exlude posibilitatea unui diagnostic de episod depresiv. Un depresiv isi constientizeaza problemele si acestea au in general o sursa reala. Ca dovada faptul ca depresivii vin singuri la psihiatru sau psiholog, nu adusi de altcineva, cum se intampla cu un psihotic. Asadar, un depresiv nu este o persoana care are halucinatii si nu poate distinge realitatea. Totusi un diagnostic de "episod depresiv" se pune de catre medicul psihiatru.
Nu pot comenta despre profesionalismul psihologului la care te duci, deoarece nu stiu ce se intampla in timpul sedintelor, insa te pot sfatui sa-i pui cateva intrebari, daca esti nemultumita de cum decurg lucrurile.
1. Ce fel de terapie practica?
2. Care va fi durata terapiei ( adica cam de cate ori considera ca va fi necesar sa va vedeti)
3. Dupa cate sedinte se va face o evaluare
4. De unde poti afla mai multe despre diagnosticul tau si ce inseamna "episod depresiv"
5. Care sunt cauzele unui episod depresiv
6. Este nevoie sa iei medicamente?
7. Ce altceva considera ca ar trebui sa stii?
Astea sunt doar cateva intrebari pe care i le-ai putea pune psihologului tau. Exista mai multe forme de terapie si este important sa stii sa alegi: exista terapii de lunga durata si terapii de scurta durata.
Progresul intr-o terapie poate sa apara dupa mai multe sedinte. Faptul ca dupa 3 sedinte simti ca nu exista inca nici un rezultat, nu trebuie sa te sperie. De asemenea nu cred ca varsta este o problema ( de fapt si eu am 26 de ani!), exista psihologi tineri si foarte bine pregatiti, asa cum exista si psihologi mai in varsta si mai slab pregatiti.
Despre testul copacului nu pot sa comentez nimic, eu urasc testele si nu le folosesc niciodata; asta nu inseamna ca nu sunt bune, este doar o alegere personala.
Faptul ca a uitat de "tema pentru acasa" este intr-adevar o problema. Temele sunt foarte importante atunci cand practici o terapie in care clientul este implicat activ, si in general o sedinta incepe cu discutarea temei. Daca uiti sa discuti tema, atunci clientul va considera ca nu este importanta si data urmatoare nu o va mai face.
Un lucru pe care l-ai scris si pe care ai putea sa-l discuti cu psihologul tau este: "Ma motiveaza parintii, pe care vreau sa ajung sa-i fac sa fie o data si o data mandri de mine.". Inteleg ca simti ca parintii tai nu sunt mandri de tine. Discuta cu psihologul tau despre astfel de sentimente si ganduri. Afla daca exista dovezi clare ca parintii tai nu sunt mandri de tine (ti-au spus vreodata "nu suntem mandri de tine"? au un comportament care te face sa crezi ca nu sunt mandri de tine? daca da, la ce comportamente te referi?,etc).
Sper sa ne mai scrii si sa ne spui cum decurg lucrurile, iti doresc mult succes!
Broscuto, curand va veni si subiectul cu tulburarile de alimentatie, ma refer la bulimie si anorexie. Ai scris ca nu prea iti place sa mananci, si ca asta e o mare problema. Am intrat pe un forum cu diete si m-am ingrozit. Oricum cred ca tulburarile de alimentatie sunt o mare problema si imi pare rau ca nu se discuta despre asta in mass-media, astfel incat parintii sa devina constienti de riscurile la care sunt expuse fetele de 12-18 ani!
Mersi!