Stu' a scris:
Ma rog, faptele si teoriile proprii au demonstrat pana la urma cine a fost cu adevarat adeptul maestrului sau si cine nu.
Cu siguranță că faptele au demonstrat. Exemplificând cât se poate de scurt...
Socrate
Puține personaje istorice s-au bucurat de o așa recunoaștere istorică ulterioară, mai ales că la vremea lui a fost omorât de concetățenii săi. Ăsta-i cuvântul, omorât. Sau dacă vrem, mazilit, că tot aia e. Adică, condamnat la moarte, să bea cucută, cu majoritate de voturi pentru vina de a fi luat peste picior autoritățile statului, de a fi corupt mintea tineretului, de a-și fi bătut joc de zei și alte tâmpenii de genul. În istoria lumii noastre Socrate a rămas prin excelență filosoful. Adică, pe vremea aia filosofia era înțeleasă nu ca un mod de a spune, așa cum se practică azi, ci ca un mod de a fi. Atenție la această distincție, pentru că e valabilă forever! Ăsta a fost Socrate, trăitor de filosofie. El a participat la două războaie, comportându-se admirabil pe câmpul de luptă, a avut o meserie din care a trăit, a practicat filosofia oriunde și dezinteresat, mai ales în Agora, fără să ceară un sfanț pentru învățăturile sale pe care le acorda oricui, fie el bogat sau sărac. Asta spre deosebire de sofiști, care cereau bani grei pentru învățăturile pe care le promovau. Sigur că a avut oareșce probleme cu nevastă-sa, cu apriga Xantipa. Și poate pe bună dreptate, că orice nevastă îi va spune bărbatului: „Bre, mai lasă filosofia și altruismul și mai ocupă-te și de casă și de copii, că nu i-am făcut singură!” Două lucruri importante e bine să le mai știm în legătură cu Socrate. 1. Că Socrate practica un fel de meditație/contemplare/transă pe care el o numea comunicarea cu propriul daimonion. S-au scris multe despre chestia asta. Unii au zis că ar fi fost vorba despre o tehnică de meditație învățată în urma unor contacte cu pelerini orientali, alții că era vorba de o abilitate înăscută, în fine. 2. Mărturii de prima mână despre Socrate avem doar de la Platon (prin dialogurile platoniciene) și de la Xenofon , un cetățean de vază al cetății care a devenit discipolul lui Socrate după ce acesta i-a salvat viața în război.
Platon
A făcut parte dintr-o familie nobilă, conform acelor vremuri, deci a beneficiat de o educație aleasă. Numele lui era Aristocles, Platon fiind practic un supranume sau, dacă vrem, o poreclă, care se traducea prin „cel cu umeri lați”, întrucât omu era, ca și Socrate, foarte viguros. S-a apropiat de Socrate undeva pe la 20 de ani, fiindu-i fidel discipol și rămânând alături de el până ce Socrate a murit în urma condamnării, adică vreme de cam 8-10 ani. După moartea lui Socrate, adică după crima pe care nobilii atenieni au comis-o, pentru Platon a urmat o serie de călătorii în lumea cunoscută lui din acea vreme. Respectiv în Sicilia, pentru a lua notă concretă de învățătura pitagoreică, apoi în Egiptul în care, pentru lumea greacă, se considera că ar fi conservată înțelepciunea lumii. După acest periplu s-a întors în Atena, unde și-a deschis o școală de filosofie, celebra Academie. Platon nu a mai făcut filosofie în Agora, precum făcuse Socrate. Experiența și vremurile se schimbaseră și a zis că principiile filosifiei se dobândesc nu în Agora ci în arealuri special alcătuite în acest sens, cum a fost Academia. Două lucruri e bine să le știm în legătură cu Platon. 1. Am avut mare noroc că dialogurile sale, scise într-o formă literară excepțională, care se pot citi și azi fără probleme, au supraviețuit până-n ziua de azi. 2. A înființat o școală importantă de filosofie, Academia, care a marcat evoluția ulterioară a filosofiei.
Aristotel
(Spuneți și voi sau dacă nu, o voi face eu într-o postare ulterioară.)
