Viaţa la ţară (variantă)
L-am întȃlnit într-o seară senină, cu ploaie deasă curgȃndă din cerul plumburiu, întunecat de razele soarelui puternic de dimineaţă (că era iarnă, uitasem să vă spun). Umbla cu capul pe umeri şi avea un aer ciudat, adică nu avea, dar dădea impresia că are un aer extrem de ciudat, ceva care inspiră teamă. Totuşi, cȃnd l-am văzut pentru prima oară, mi-a venit să rȃd, fiindcă îmi aducea aminte de un cadavru mort, spȃnzurat de-o grindă şi uitat acolo să putrezească în voia cea bună, că rudele lui, luȃndu-se cu vorba, nu l-au mai coborȃt de pe grindă, şi după cȃteva zile au şi uitat de el, că treaba era că neamurile nu prea puteau să-l sufere pe mort, şi nici el nu se prea arăta prin casă; dădea de mȃncare la animale, făcea curat prin grajd şi trăgea cȃte un pui de somn pe paiele proaspete cu miros de DDT, că cumnată-su ierbicidase paiele cu DDT în loc de trinitroparmezol, şi cu toate că asta se întȃmplase astă-vară, cȃnd fusese la praşila paielor, mirosul încă nu dispăruse şi mortul rȃdea ori de cȃte ori punea capul pe paie, şi de aia nu puteau să-l sufere neamurile, mă-nţelegi? Da’ nici el nu se lăsa mai prejos şi din cȃnd în cȃnd le mai trăgea cȃte o înjurătură printre dinţi. Ştiu toate astea de la vecinul lui, care a fost şi el să vadă spȃnzuratul şi să se minuneze, că, de, nu vezi spȃnzuraţi pe toate gardurile. Acuma, vecinul ăsta a mai avut un motiv să meargă să vadă mortul, că se temea să nu fie acuzat de sinuciderea mortului, că odată, cȃnd fusese la tȃrg, cumpărase o sfoară lungă de vreo trei metri şi groasă cȃt degetul mare de la mȃna stȃngă a lui Fane Cocoloş-Zgaibă, ciungul satului şi profesor de desen pe asfalt, că era săracul oleacă sărit de cȃnd istoria cu nevastă-sa, care a mȃncat un castravete şi a buşit-o sȃngele pe nas. Nu de la castravete, ci de la pumnul lui bărbată-su, care îi spusese că ăla era ultimul castravete pe care-l mai au şi că vrea să-l mănȃnce el, ca să se dreagă de beţie. Ei, şi după aia s-a scrȃntit, bietul, la bibilică. Ieşea sȃmbăta prin sat şi cerşea castraveţi, apoi se aşeza pe marginea şanţului şi mȃnca la castraveţi, de ziceai că se cacă pe el cu totul. Ei, abia după aia a păţit-o cu mȃinile. Şi le-a tăiat pe amȃndouă singur, cu mȃna lui, cu toporul. După ce-a ieşit din spital, punea oamenii să-l scarpine pe spate, că era plin de pureci care-l mȃncau de viu, zi şi noapte. Cȃte unul mai milos îl scărpina pȃnă îi rupea cămaşa pe spinare, apoi îi îndesa un castravete în gură şi pleca în treaba lui. Şi vecinul de care vă spuneam înainte se temea ca nu cumva mortul să se fi spȃnzurat cu sfoara lui, că a şi cumpărat-o cu un preţ bun al dracului, că vecinul nu mai ştia ce să creadă cȃnd a văzut ce bani buni a luat pe o amărȃtă de sfoară, aşa că şi-a deschis un magazin de sforărie în casă şi a dat toţi banii ce-i avea pentru afacerea asta, de umbla nevastă-sa bocind pe drum şi urla că să se spȃnzure cu kilometrii ăia de sfoară, nu l-ar ajuta Dumnezeu si Maica Precista de om nebun, că se impiedică toata ziua prin ghemurile de sfoară de prin casă, de şi-a făcut o grămadă de cucuie în vȃrful capului, că n-a vȃndut barem un căpătȃi din sfoara aia nenorocită, fire-ar mama lui a dracului cu tot neamul lui de hăbăuc şi prostălău. Dar vecinul se speriase degeaba, că mortul se spȃnzurase cu elasticul de la izmene, Doamne iartă-mă!, că toată lumea se mira cum de nu se rupsese. Ba mai erau unii care spuneau că izmene cu un elastic aşa de rezistent nu s-au mai pomenit multe pȃnă în ziua de azi, că dacă te scremi o dată, se rup de zici că-s făcute din aţă de papiotă, şi cȃnd te nimereşti într-un oraş, apoi să te ferească Dumnezeu, că se-adună izmenele în fundul pantalonilor, de arăţi ca Ali Baba şi cei şaptezeci de pitici, te arată lumea cu degetul şi-ţi vine să intri în pămȃnt de ruşine. Şi vecinul, dacă văzu că sfoara lui era la locul ei, în coteţ (că mortul ţinea sfoara în coteţul găinilor), îşi făcu cruce cu limba pe piept şi îşi zise uşurat că bine că nebunul nu se spȃnzurase cu sfoara lui, că acuma ar fi înfundat ocna. Mortul nu prea era însurat, că nevastă-sa era plecată la muncă în Bărăgan, la treierat sfeclă, şi urma să vie abia la primăvară. Săraca nici nu putea primi vestea cea rea, că nu ştia nici să citească, nici să vorbească la telefon, aşa că stătea şi se distra fără grijă acolo, în Bărăgan, cu bărbatul cȃrciumăresei, fără să ştie că acasă bărbată-su zace suspendat în aer, ca să zic aşa, pişat tot pe el şi plin de muşte, cum l-a lăsat Dumnezeu. Da’ şi nevasta mortului era o poamăăă…, ehe, trăgea numai la bani şi la leneveală, nu era de muncă, după cum povestea Parasca lu’ Sfȃrcuştiuc, care fusese şi ea la muncă şi venise acasă cu un ochi vȃnăt şi umflat şi zicea că îi sărise un lemn în ochi pe cȃnd spăla rufe. Bărbată-su o bătea de trei ori pe zi să-i spună cine o învineţise în halul ăla. Şi a tot bătut-o aşa pȃnă cȃnd ea s-a săturat şi i-a crăpat capul noaptea, cu o lopată, de s-au mirat şi poliţiştii şi au întrebat-o de ce a dat cu lopata în bărbată-su, şi ea a răspuns că ar fi dat cu sapa, dar bărbată-su o vȃnduse pe o sută de grame de vodcă lui popa Tassevarenslappi (ce nume de norvegian, Doamne iartă-mă!), care şi el, porcul dracului, în loc să zacă în biserică, umblă prin crȃşme cu toţi beţivanii şi cumpără tot ce prinde cu o sută de vodcă, de şi-a adunat acasă un talcioc întreg, bată-l Dumnezeu să-l bată de păcătos. Na, acuma, după aia l-au luat poliţiştii pe bărbată-su într-un ţol şi l-au cărat la morgă. Şi acolo s-a apucat doctorul necrofago-medico-legist să-l desfacă pe bietul om, l-a tăiat cu cuţitele pe la burtă, poate credea că e mort, da’ ăla s-a trezit deodată, s-a uitat în jos (că nu-l pusese pe pat, că nu mai erau paturi libere, îl agăţase într-un cui din perete), şi cȃnd şi-a văzut maţele atȃrnȃnd pȃnă la genunchi, a început să răcnească şi doctorul l-a tăiat bucăţele, fire-ai al dracului de mort, te-apuci să mă sperii, răcnea şi doctorul şi tăia pe unde apuca, de se umpluse de sȃnge ca o căpuşă, iar cȃnd nu a mai avut ce să taie, s-a îmbătat cui şi şi-a tăiat venele de la picioare, că la mȃnă avea ceas cu scuarţ din ăla care merge pe baterii rotunde. Acuma, lumea zicea că mortul nostru, ăla spȃnzurat, s-a spȃnzurat de frică, fiindcă îi scosese un ochi lui văru-su de-al doilea cu un cocean de lobodă-iute. Se luaseră la bătaie într-o seară, la balul din sat care se ţinea marţi, fiindcă duminică plecau muzicanţii la lucru pe şantierul unui inginer, nu’ş ce dracu’, venit de pe la Bucureşti, care săpa după oase de maimuţi, sau nu ştiu cum le zice la jigodiile alea, şi-apoi spuneţi voi dacă inginerul ăla era întreg la minte, Doamne fereşte! S-au luat ei la bătaie şi cȃnd văru-su a vrut să-l taie cu cuţitul, mortul a scos din buzunar un cocean de lobodă-iute pe care îl furase de la el, de-acasă, că era cleptoman, şi l-a aruncat pe drum. După aia l-a împins pe văru-su cu şuturi în dosul (mă scuzaţi) curului afară pe poartă şi văru-su s-a împiedicat de o balegă de raţă şi a căzut cu faţa în sus drept cu ochiul pe cocean. Acuma, lumea mai zice că mortul i-a înfipt coceanul în ochi dinadins, dar mortul s-a jurat că să moară mă-sa, Dumnezeu s-o ierte, că văru-su a căzut singur-singurel cu ochiul pe cocean. Au venit nişte poliţai de la oraş şi au trebuit să-l creadă pe mort, că văru-su avea ochiul în ghips şi mai şi amuţise, săracul, de la şocul post-traumatic, cum zicea doctorul de cai, că atunci cȃnd s-a uitat în oglindă şi a văzut o gaură în loc de ochi, a răcnit o dată de s-au zguduit pereţii casei, iar nevastă-sa l-a trosnit cu capul în gură de l-a lăsat fără dinţi şi cu mandibulina ruptă în trei locuri şi i-a explicat în şoaptă să nu mai ragă ca un animal, că doarme copilul. Pȃnă la urmă văru-su a murit de foame, dar înainte de a muri şi-a făcut cu mȃna lui un ochi frumos de lemn pe care l-a pictat cu albastru (că avea ochi căprui) şi l-a potrivit singur în găvanul sȃngerȃnd şi plin de puroi. Dar spȃnzuratul tot se temea că cineva o să-l spună la poliţie că el băgase coceanul în ochiul lui văru-su şi cică de asta s-ar fi spȃnzurat. Erau şi unii care nu credeau, mai ales unul care îşi vȃnduse două capre ca să-şi ia televizor în culori şi a găsit numai unul maro cu verde, dar după aia şi-a dat seama că vȃnzătorul l-a păcălit, că verdele era numai stropeală de vopsea, şi poate că nici nu şi-ar fi dat seama dacă nu l-ar fi pus dracu’ să spele televizorul in cadă înainte de Paşti şi toată vopseaua s-a scurs de pe televizor, de şi-a facut toate izmenele puse la muiat de culoare verde, de arăta ca piticii lui Mos-Crăciun cȃnd îşi trăgea izmenele peste pantaloni, ca să nu-i murdărească. Ei şi omul ăsta cu televizorul zicea că o dată îl chemase pe mort la o emisiune despre nebuni care săreau de pe poduri atȃrnaţi de o bucată de gumă şi zburau în sus şi-n jos de te apuca spaima, nu alta, şi probabil se pişau pe ei de frică, că el căzuse o dată dintr-un copac şi s-a pişat tot pȃnă să ajungă jos, darămite ăia care se aruncau cu capul în jos de la vreo zece chilometri, aveau timp şi să se cace pe ei, dacă vroiau. Aşa că, zicea el, mortul nu a vrut să se spȃnzure, a vrut doar să sară şi el ca nebunii ăia de la televizor, şi îşi legase elasticul de gȃt că dacă stătea cu capul în jos ameţea şi se vomita în nas.
După cȃteva zile, cum spuneam la început, toţi uitaseră de mort, afară de unul mai deştept care a făcut din el atracţie turistică, a dat şi anunţ la ziar, a scris acolo că care vroia să-l vadă pe mort plătea o taxă de 10 euro, plus alte opţiuni, la alegere: 5 euro mirositul şi 10 euro pipăitul. Elevii, femeile gravide şi militarii în termen aveau 50 la sută reducere, adică plăteau dublu, că erau proşti, dă-i dracului. Omul ăla a scos bani grei pe spinarea spȃnzuratului şi şi-a cumpărat o platformă petrolieră in Marea Nordului, să care cu ea fȃn pe la oameni, că s-a gȃndit el că ce, numai ăia cu tractoare să aibă platforme, să îi ia naiba pe toţi, lasă că îşi cumpără cea mai platformă faină. Abia după aia a aflat el că platforma lui nu putea să care fȃn, ci arunca petrol în mare şi scotea ţiţei în loc. A lăsat-o acolo, să ruginească, şi cu banii care i-au rămas, a cumpărat un chil de motorina de la peco, să aibă cu ce să aprindă focul în sobă. Şi n-a avut parte nici de motorina aia, că era în sat un piroman care a şi dat foc la luncă în noaptea următoare. Lunca era chiar în mijlocul satului, aşa că au ars şi toate casele o data cu ea. Piromanul se căţărase pe o stivă de balegă şi striga că-l cheamă Nero, şi sătenii răcneau la el, păi du-te, dacă te cheamă, prostalăul dracului, şi-l scuipau, pȃnă cȃnd unul mai milos a zis, lăsaţi-l în pace de nenorocit, nu vedeţi că-i nebun?
Spȃnzuratul nostru s-a făcut scrum, nici oasele n-au mai rămas din el, vai de mama lui.
Şi vă spuneam că omul ăla pe care l-am întȃlnit aducea la figură cu spȃnzuratul. A trecut pe lȃngă mine fără să mă privească măcar şi a dispărut în forfota străzii pustii. De atunci nu l-am mai întȃlnit niciodată.
Aprilie 2016
