The Self

Athmy a scris:

 interactiune de la acelasi nivel: eu-eu

Eu-eu, exemple tot de pe acel site.

Eul unuia contra Eului altuia (caz la fel de frecvent)

1. Cand un copil ii reproseaza tatalui său „Tu nu ma asculti niciodata”, iar acesta raspunde „Oricum nu esti niciodata aici”, este o batalie a Eurilor celor doi.

2. „Alfu ca ai putea face un efort”, reproseaza primul. „Nu ai decat sa-l faci tu insuti”, raspunde al doilea. Este, la fel, o batalie a Eurilor celor doi.

3. Un profesor spune unui elev „Nu ati facut deloc vreun efort”. Elevul raspunde „Nu este asa, domnule, dar tema a fost foarte lunga”. Eul unuia argumenteaza impotriva Eului celuilalt.

4. Parintele unui bolnav spune ingrijitorului „Ati putea sa va ocupati putin mai bine de el, ca nu mananca suficient”. Ingrijitorul raspunde „Dar stiti, facem tot ce se poate, nu trebuie sa va ingrijorati asa”. Sinele parintelui ingrijorat, utilizeaza Eul sau pentru a ofensa ingrijitorul care-l utilizeaza pe al său pentru a se apara.

5. La o reuniune, o persoana isi ataca colegul „Cu privire la acest dosar puteai fi mai precis, nu am decat necazuri cu clientul”, iar colegul obiecteaza „Bineinteles, este usor sa critici, este clar ca nu tu a trebuit sa te lupti cu toate aceste cifre”. Sinele unuia fiind stanjenit, isi utilizeaza Eul pentru combaterea celuilalt, care se apara cu propriul Eu. Cei doi Sine se ignora mutual.

Dar ce ar putea sa raspunda Sinele celui agresat de Eul celuilalt in cazurile 1, 4 si 5, astfel incat sa nu scoata Eul la inaintare pentru a se apara, ci sa-si manifeste Sinele?

Care este formula de raspuns a Sinelui incat sa stim clar ca e vorba de Sine si nu de Eu?

Ideea este ca cea mai buna forma de comunicare este de la acelasi nivel: eu-eu, sine-sine, altfel se produc bruiaje. Daca la anumite observatii ale eu-lui ca in exemplele de mai sus, raspunde un "sine", acel raspuns e putin probabil sa fie receptat cum trebuie, este disonant.

In general este mai bine sa ne situam pe acelasi nivel, sa ne exersam eul cand situatia o cere si sa exprimam sinele atunci cand are sens si nu exista un pericol. Dar de cele mai multe ori nu facem asa, fiindca nu discernem corect aceste nivele. Ne folosim de intuitie dar nu e suficient pentru ca sa intelegem nuantele. Este nevoie de exercitiu si constientizare.

Tlahuizcalpantecuhtliyaotl a scris:

Dar ce ar putea sa raspunda Sinele celui agresat de Eul celuilalt in cazurile 1, 4 si 5, astfel incat sa nu scoata Eul la inaintare pentru a se apara, ci sa-si manifeste Sinele?

Care este formula de raspuns a Sinelui incat sa stim clar ca e vorba de Sine si nu de Eu?

Un moment cat sa vad daca raspunsul este deja in cele mentionate de Vriies.

Vriies a scris:

Am văzut că în zilele noastre e oarecum la modă acest subiect. Pur şi simplu e un subiect care suscită interes şi care pare că ar câştiga teren în dezbaterile filosofice de zi cu zi. Am observat chiar că pe forumuri e folosit termenul Self-ul ca un fel de adaptare şi împrumut necondiţionat al termenului "self" din engleză, ca şi cum nu am avea un echivalent al acestuia în limba română. Aşa să fie oare?

Hai să încercăm o discuţie despre acesta. În primul rând, ca punct de plecare, să vedem cam ce ar trebui să înţelegem prin acest concept (o definiţie ar fi bine-venită sau dacă nu, aşa, măcar o explicaţie a termenului) şi să stabilim dacă avem un corespondent în limba noastră. Apoi despre natura lui, despre raportul în care acesta se află cu fiinţa umană şi despre orice alt lucru legat de acest subiect pe care voi îl consideraţi important.

E foarte la moda 'be yourself'. Si nu de ieri de azi. Selful este fiinta ta autentica; cine esti; independent de circumstntele exterioarre. Asta e mai mult un 'psychological point of view'. Filosofia trebuie sa faca in asa fel incat sa abordeze problema in stilul ei specicic. Bineinteles luand in considerare descoperirile psihologice stiintifice. Da' stiintifice.

Allexandrra a scris:

E foarte la moda 'be yourself'. Si nu de ieri de azi. Selful este fiinta ta autentica; cine esti; independent de circumstntele exterioarre. Asta e mai mult un 'psychological point of view'. Filosofia trebuie sa faca in asa fel incat sa abordeze problema in stilul ei specicic. Bineinteles luand in considerare descoperirile psihologice stiintifice. Da' stiintifice.

Mă bucur că mai dăduşi şi tu p'aici!

Fără îndoială că filosofia trebuie să abordeze problema în stilul ei specific. Să nu uităm că, de fapt, problema a fost pusă la modul cel mai concis încă de la începuturile filosofiei la vechii greci prin acel gnoti seauton - cunoaşte-te pe tine însuţi - inscripţionat pe frontispiciul templului din Delphi. Deşi cunoaşterea de sine era pe vremea aia proto-problema filofiei, ulterior problema a fost oarecum escamotată sau mai bine zis trecută sub tăcere. Şi poate că acest lucru a fost un drum firesc, deoarece era musai ca în istoria omenirii să urmeze o etapă a cunoaşterii umane bazată pe o dezvoltare a logicii şi a ştiinţelor care în cele din urmă să fundamenteze cunoaşterea Sinelui.

Vriies a scris:

Mă bucur că mai dăduşi şi tu p'aici!

Fără îndoială că filosofia trebuie să abordeze problema în stilul ei specific.lui.

Speram sa nu observe nimeni acest truism. Bucuroasa si eu de regasire.

Ce-am inteles eu d-aci e ca eu-l e modelat de simturi, totalmente supus emiprismului. Iar sinele nu, ca ala e din nastere. Bullshit in opinia mea, fara sa ma intereseze ce-a balmajit Osho.

Sunt de acord cu ideea ca exista un autograf cu care te nasti pe mecla dar sunt de parere ca in jurul sau vine si se asterne cuminte emprismul, astfel luand nastere eu-l - mereu alt autograf rezulta in mereu alt mod de percepere,raportare etc, pe cale de consecinta in mereu alt eu.

Nu vad cum poti separa sinele de eu.

The S elf. Adica the elf S.

Nu e vorba de ce a bălmăjit Osho sau de a separa sinele de eu. Osho a fost amintit oarecum accidental, fiind unul care a încerct să explice relaţia dintre noţiunile de "sine" şi "eu", iar separarea este mai mult formală sau convenţională, făcută în scop pur explicativ. Ideea de bază aici este că problema sinelui a fost şi este o temă constantă a cercetării filosofice. În istoria filosofiei, fie că era vorba de "cunoaşterea de sine" din perioada pitagoreică şi cea socratică, fie că accentul s-a mutat pe "a avea grijă de sine" din perioada elenistică, problema sinelui a constituit o temă filosofică majoră. O întâlnim la pitagoreici, o întâlnim la Socrate şi Platon, o întâlnim apoi în filosofiile eleniste, adică la Epicur, la stoicii Seneca, Epictet şi Marc Aureliu, o întâlnim mai ales la neoplatoniştii Philon şi Plotin şi aşa mai departe.