Aseneth a scris:Care e diferență intre afirmație neargumentata si argumentare neargumentata?
Care e diferență intre afirmație neargumentata si argumentare neargumentata? Una ca de la Cer la Pământ! În sensul că sintagma "afirmaţie neargumentată" reprezintă o afirmaţie cu sens, înseamnând simplu o afirmaţie care nu este susţinută prin argumente. În timp ce "argumentare neargumentată" reprezintă un nonsens, o gogomănie semantică, adică o contradicţie rezultată prin alăturarea a doi termeni care se exclud reciproc. Argumentare este un proces prin care demonstrăm sau susţinem o teză sau un punct de vedere. Deci argumentat înseamnă susţinut, demonstrat. Iar neargumentat înseamnă nesusţinut, nededemonstrat. Observăm imediat că sintagma "argumentare neargumentată" ar însemna "ceva susţinut, demonstrat, nesusţinut nedemonstrat", adică un fel de vax albina sau nonsens.
Acest subiect ţine de logică şi merge bine la filosofie, unde experienţa ne spune că sunt unii care abia aşteaptă să vină şi să "argumenteze neargumentat".
Încercând însă să-i dăm totuşi Zenului nostru o mână de ajutor şi să vedem în ce măsură ar încăpea subiectul ăsta aici...
Din felul cum a pus problema în postarea iniţială, referindu-se la koan-uri, aş spune că el are în vedere filosofia Zen şi problema iluminării sau intuiţiei nemijlocite a realităţii.
Foarte pe scurt, koanurile sunt întrebări, enunţuri paradoxale, concepute ca instrumente de îndrumare şi ajutorare a novicelui în lungul său drum întru descoperirea adevărului. Scopul esenţial al unui koan este de a deschide barierele minţii şi ale percepţiei intuitive către esenţa adevăratei realităţi.
Să ne înţelegem, eu nu neg importanţa sau utilitatea practică a filosofiei zen care are rolul ei în istoria cunoaşterii umane. însă ceea ce aş vrea să subliniez este că sub nicio formă nu putem escamota rolul filosofiei şi în special al logicii şi argumentării din acest proces. Să nu trăim cu impresia greşită că procesul intuiţiei ar fi unul care nu este luat în considerare în câmpul actual al filosofiei, dimpotrivă.
De exemplu Descartes chiar credea că esenţialul în demonstraţie nu constă în aplicarea unor reguli formale, ci în intuirea unui "ceva", unei idei din anumite propoziţii şi că astfel demonstraţia ar merge astfel din intuiţie în intuiţie.
Totuşi intuiţia nu este în sine un criteriu absolut sigur, ea ţine de contextul descoperirii. Însă ulterior intuiţia trebuie controlată, verificată şi apoi, eventual, comunicată altora. Or acest control sau verificare şi apoi comunicare nu se poate face fără cunoaşterea unor reguli formale ale logicii şi argumentării.