Cand ajungem si noi la o varsta ne lovesc momentele de nostalgie in moalele capului. Numai pe unii dintre noi. Altii sunt prea ocupati sa alerge monoton in rotita hamsterului.
Oare cum era cu zeci de ani in urma sa iubesti? Mai tineti minte? Daca nu, ati vrea sa va amintiti?
Dar daca nimic nu va poate reimprospata memoria? Si o amintire veche nu mai poate fi la fel de vie ca realitatea. Ramane o simpla umbra a sentimentelor si senzatiilor traite.
E tragic sa vrei sa simti totusi ceva care sa para mai real decat un praf albicios si un ac dureros de ascutit.
Personal, de multe ori am verificat daca s-au inventat tehnologiile de stergere a memoriei la care s-a gandit William Gibson. Ce utile s-ar dovedi in multe cazuri! Dar se pare ca unii oameni vor sa-si pastreze intr-un colt obscur al creierului toate amintirile. Si bune, si rele, cu un grad obscen de detaliere.
Ce se intampla daca ne pierdem toate sentimentele, in special dragostea? Daca nu mai avem capacitatea de a simti ceva, atunci ne numim impotenti emotional? Daca ne dispare interesul pentru sexul opus si chiar pentru specia umana in general, atunci sa ne consideram pe cale de disparitie? Pentru ca ... daca dragoste nu e... nimic nu e... (vorba cantecului). :)
Lucrurile nu stau chiar asa. In primul rand e o chestie de vointa, ca abstinenta. Daca vrei sa iubesti, atunci o faci. Nu exista "nu pot", doar "nu vreau".
Sau e mai bine fara sentimente? Daca nu ne provoaca insomnii sau momente de visare cu ochii deschisi, atunci actionam mai eficient. Si ne mai comandam al doilea creier pozitronic online. Fara cip de afectivitate!
Dar adevarul e ca n-am iubit niciodata pe nimeni.
