stupid_me a scris:
Ok. Cand esti atacat, creierul e ocupat sa iti pregateasca organismul pentru lupta, pentru evadare..nu cred ca se oboseste in acel moment cu ura pentru a fi, chipurile, o motivatie...dar e mult de discutat pe baza acestui subiect.
Ura cred ca o alegem noi, ca sa 'ne lingem' ranile, tot chipurile.
Din punctul meu de vedere, ura e un motor inchipuit. Nu vindeca nimic, doar intretine o energie care ne-a facut rau. O tine vie in minte, prezenta, acolo, chiar si in momentul cand traumatismul e gata consumat, fizic vorbind. Posibil sa tradeze un atasament fata de suferinta.
Cand vorbesti de inalta parere de sine (mandria negativa), te referi la omul limitat? Caci atunci cand omul invata mai multe, in general realizeaza cat de putine stie.
Aici nu cumva intervine teama de necunoscut si incapacitate de a tine lucrurile sub control?
Pana la urma trebuie sa facem o delimitare intre 'musai adaptabil' si mandrie negativa. Nu trebuie?
La "cand esti atacat", ma refeream strict la frica, nu la ura.
Vezi tu, "alegem noi", e ca si cand am spune ca alegem noi sa ne pocneasca un vas de sange, e real, dar incontrolabil; e dificil si necesita efort lucrativ mare, de lunga durata, pentru a ajunge cineva sa isi dea seama de cele ale fiecarei zile in care "alege" ceea ce contribuie la construirea algoritmilor (schemelor logicii emotionale, simbolisticii intrata in preconstient si inconstient) declansatori de acces la ura; sunt elemente neobservate ce contribuie la asta si cu cat suntem mai putin stapini pe cunoasterea fenomenelor, cu atat mai inconstienti in privinta cauzelor urii in valtoarea careia cadem, uneori mai mult, alteori mai putin ...
Ura nu vindeca dar iti da satisfactie, ca si razbunarea, adica lasandu-te prada urii ai acces la satisfactia implinirii a ceva ce iti doresti atunci, in sensul: daca ai opune rezistenta la a cadea in ura, ai simti o insatisfactie, persoana in cauza vrea atunci sa urasca, desi nu isi da neaparat seama ca vrea asta (vorbim de situatia omului obisnuit).
Na acuma, desigur ura e o suferinta, o distructiva pentru sanatatea individului si a celor cu care relationeaza (mai ales atunci cand e la apogeu), dar nu m-as duce in "atasament fata de suferinta", mai degraba in atasament fata de satisfactie (de a uri).
Nu ma refer la omul limitat, sensul dat de mine e unul mai putin inteles.
Vorbesc despre inaltarea parerilor, impresiilor proprii (pana la urma de fapt totul e impresie proprie, dar nu ne mai ducem asa departe ca sa nu ne pierdem), la rang de comenzi declansatoare si la rang de algoritmi (simbolistica) deschizatori de acces ai emotiilor, ai fricilor, urii si ce mai vrem noi, in realitatea proprie.
In exemplul dat de mine cu profesorul, ce face el? inalta o anumita cunoastere la rang declansator de iubire de sine orgolioasa, cunoastere alipita de sub-personalitatile profesor, parinte, prestigios, stimabil ..., adica ce face treptat treptat? se auto-raneste in inocenta, isi da inocenta pe o valorizare distructiva; si ranit fiind deja, normal ca sesizeaza pe un oarecare elev mai tupeist, ca fiind cel ce ii ataca valorile, cel ce il raneste (el de fapt ranit fiind); in ce? o data se auto-raneste in inocenta cu orgoliu si apoi e mereu ranit in orgoliu, adica in parerea sa despre sine ce il tine conectat la iubire egoista negativa de sine, negativa intrucat ii da acces la a fi ranit in rana, la deschiderea si sangerarea ranii autoformate fara sa isi dea seama.
Nu am reusit sa il gasesc pe "musai adaptabil" si nu imi amintesc la ce anume ma refeream (scuze dar eu de multe ori scriu inspirativ, daca nu am inspiratie nu stiu ce sa scriu, nu inteleg; tocmai de aceea nu ti-am mai raspuns ieri, intrucat nu aveam inspiratie si totul parea incalcit si fara sens).