De ce divortati ?

temerar a scris:

Lorelai, vad ca tinzi sa optezi catre o viata martirica, in care alt barbat n-are ce cauta, sau poate doar in nestiinta copiilor. Cred ca gresesti. De tine depinde sa aduci barbatul potrivit in sanul familiei si tot de tine depinde sa-l prezinti copiilor ca pe SOTUL/ PRIETENUL tau si nu neaparat TATAL lor.

E viata ta, poate faci bine, cunoscandu-ti limitele mai bine ca noi, dar am cunoscut indeaproape copii care au crescut cu doi tati. Unul care i-a conceput si altul care i-a crescut si iubit. Totusi niciunuia nu-i spun "tata", ci prenumele.

Noroc ca astfel de decizii ca cea exprimata de tine sunt revesibile, fara mari pierderi. Eu zic sa nu te grabesti, dar nici sa excluzi habotnic orice idee care ar include un concubin, mai degraba decat un sot.

E ceea ce simt acum.Simt ca ar fi nedrept fata de toata lumea,chiar si fata de potentialul barbat.Copiii mei sunt pe primul loc,nu am timp destul nici pentru ei..De unde timp pentru altcineva?In momentul de fata chiar nu simt nevoia si mi se pare nepotrivita ipostaza respectiva din toate punctele de vedere.E greu,sa stii ce e bine si ce e rau,mai ales in astfel de momente.

RisingPhoenix a scris:

Nu stiu daca in cazul redat de tine elementul nociv a fost chiar divortul, sau problemele la cap ale respectivei. Daca nu divorta, copilul ei ar fi avut cumva o viata mai buna alaturi de ea?

Imi displace profund presupunerea multora (nu spun ca ai fi lansa-o tu, dar ca tot veni vorba) ca o femeie divortata va avea in mod automat un lung sir de relatii instabile, sau ca isi va implica si copiii (afectiv sau in orice alt sens) in incercarile ei de a cunoaste pe cineva.

Dupa cum am spus, divortul trebuia sa aiba loc. Ceea am vrut sa subliniez este ca uneori divortul nu rezolva totul. Ceea ce se intampla dupa un divort cand sunt copii la mijloc este la fel de important sau poate cel mai important.

temerar a scris:

Copiii sunt copii, nu judecatorii parintilor. Dau si haina de pe mine sa-l vad fericit, dar daca fericirea lui consta in nefericirea mea, apare un conflict.

Ba au dreptul sa judece, pt. ca pe parinti nu i-a obligat nimeni sa-i aduca pe lume.

De cand copiii judeca parintii? De ce, pana la urma, cineva trebuie sa judece pe altcineva in vreun fel?

Subscriu la ce zice Fiero. Cand e cazul, de ce sa nu fie judecati ? Poate multi nu le-ar spune in fata parintilor ce cred, dar in sinea lor au tot dreptul sa judece un parinte care merita a fi judecat. Din asta invata sa nu repete greselile cu proprii copii. E chiar sanatos sa-si analizeze fiecare copilaria in retrospect si sa constientizeze daca e cazul unde si cu ce au gresit parintii in cresterea si educarea lui/ei. Altfel cercul vicios se va perpetua de la o generatie la alta.

Repet, unde e cazul.

Nu ader nici macar o secunda la mentalitatea ca parintii sunt absolviti de vina daca sunt vinovati de ceva, ca au facut ce au putut mai bine, ca trebuie respectati sau iubiti automat. Multi sunt egoisti, narcisisti, jogodii de oameni care fac viata copiilor lor un calvar. De ce sa nu fie judecati astfel de gunoaie?

Am avut discutii de genul asta cu oameni care au avut parinti model si pentru ei e usor sa vorbeasca si sa nu inteleaga anumite chestii. Cei care au avut macar un parinte anormal in rolul de parinte, privesc lucrurile altfel.

Lucast a scris:

De cand copiii judeca parintii? De ce, pana la urma, cineva trebuie sa judece pe altcineva in vreun fel?

Mie mi se pare gretoasa si stupida ideea ca parintii trebuie respectati pt. ca ti-au dat viata, de parca e vreun merit deosebit sa-ti exerciti cu succes functia reproducatoare. Sau ca trebuie respectati pt. ca si-au facut datoria. Daca parintii au stiut sa-si castige respectul copiilor, n-au de ce sa se teama, daca nu, trebuie sa suporte consecintele. Parerea mea e ca un copil nu are absolut nicio datorie fata de parintii sai. Daca pe viiitor acesta le va purta recunostinta, daca ii va trata cu consideratie si va avea grija de ei, in cazul nefericit in care vor avea nevoie, inseamna ca au fost parinti buni. Daca nu, inseamna ca au cules ce-au semanat.

Fiero a scris:

Ba au dreptul sa judece, pt. ca pe parinti nu i-a obligat nimeni sa-i aduca pe lume.

Cu atât mai mult n-au ce să caute să judece şi să dea verdicte dacă sunt deja majori.

Ţine de educaţie până la urmă şi de felul în care sunt trataţi când sunt copii şi adolescenţi.

Dacă parintii au făcut acelaşi lucru, dacă mediul în care au trăit a fost unul în care parintele controla deciziile, e foarte posibil ca viitorul adult să facă la fel atât cu parintii, cât şi cu viitorii copii.

Mr.Pervy McPervert a scris:

Ba nu, nu au dreptul, nu atât timp cât actiunile parintilor nu le influenteaza viaţa într-un mod negativ.

Si daca le-o influenteaza in mod dezastruos ? :think:

Fiero a scris:

Mie mi se pare gretoasa si stupida ideea ca parintii trebuie respectati pt. ca ti-au dat viata, de parca e vreun merit deosebit sa-ti exerciti cu succes functia reproducatoare. Sau ca trebuie respectati pt. ca si-au facut datoria. Daca parintii au stiut sa-si castige respectul copiilor, n-au de ce sa se teama, daca nu, trebuie sa suporte consecintele. Parerea mea e ca un copil nu are absolut nicio datorie fata de parintii sai. Daca pe viiitor acesta le va purta recunostinta, daca ii va trata cu consideratie si va avea grija de ei, in cazul nefericit in care vor avea nevoie, inseamna ca au fost parinti buni. Daca nu, inseamna ca au cules ce-au semanat.

Ii respecti pentru ca vrei, nu pentru ca ti-au dat viata. De cand un copil este judecator si bate cu pumnul in masa?

Il judeca daca l-a batut sau maltratat, insa cand parintii se despart, copiii nu trebuie sa treaca de partea vreunui parinte. Cine decide daca esti parinte bun si cum?

Atunci au dreptul, evident.

Dar nu văd cum vi se pare normal ca un copil să refuze parintelui dreptul de a îşi reface viaţa.