Saddeea a scris:Nu am zis iubire ca în basme, ci sprijin și respect. Nu sunt concepte atât de fanteziste. Eu cred ca exista în viata reala. E tot ce rămâne după ce se termina presupusa iubire. Nu era intenția mea sa întru într-o polemica, doar m-am regăsit pe mine cea de acum câțiva ani.
Nici pe mine nu ma mai intereseaza de multa vreme polemicile. Iubirea, nu presupusa iubire, cred ca tu te refereai la dragoste si atracție atunci cand ai spus iubire, nu-s totuna, se bazează pe sprijin si respect, dar astea doua nu se ofera neconditionat, se castiga, le castigi datorita calităților detinute candva si pe care depresia si/ sau anxietatea sau altele ti le pot lua sau le pot face sa paleasca, asta voiam sa se inteleaga.
Stu' a scris:Una e sa iti doresti ceva, alta sa accepti ca nu poti controla cand se intampla si sa iti cauti permanent puterea sa te bucuri de viata in orice circumstanta.
de altfel, oamenii tristi si posaci nu atrag oameni, mai degraba ii retin la distanta.
Asa e. La a doua parte a primei fraze am obiectiuni, pentru ca exista oameni care, din varii motive, nu mai au putetea sa lupte, iar a le spune lozinici de genul "Viata e frumoasa!", "Trebuie sa lupti!", cand ei nu mai sunt capabili - si nu din vina lor - sa vada frumosul si sa mearga înainte, inseamna sa ii demoralizezi si mai tare, sa ii faci sa se simta vinovati ca au ajuns in situatia in care sunt si sa se rusineze de ei insisi, ceea ce poate avea un efect devastator asupra lor. Asa cum nu poti avea pretenții de la un om care si-a rupt piciorul sa se ridice si sa mearga ca si cand piciorul lui nu ar avea nimic, tot asa nu poti avea pretentii prea mari de la un om cu sufletul ranit sau bolnav sa se comporte ca ceilalti. Oamenii acestia trebuie ajutati si sprijiniti, unii dintre ei permanent, dar, cum ai spus tu, comportamentul lor alunga alti oameni, le alunga chiar prietenii, sotii, iubitii. Sunt putini aceia care, din iubire pentru ei, vor sa renunte la confortul propriu pentru a ajuta un asemenea om sa se ridice si sa revina la viata din nou, cei mai multi fug, le intorc spatele ca si cand omul acela nu ar fi existat vreodata sau se rezuma la a le adresa din cand in cand platitudini si incurajari stupide, in a se interesa adresa de forma de felul in care sa se mai simt, probabil pentru a scapa de mustrarile de constiinta pe care uneori le au.
De-aia cei mai multi se retrag in ei insisi, nu mai vad rostul sa spuna ce simt, stiu ca e inutil, ba chiar distructiv, unii isi gasesc resurse in ei insisi si isi revin dupa o vreme, altii, mai putin norocosi, sunt in cadere libera.