ceao! legat de problemele cu parintii...eu sunt un pic mai mare. Am 21 ani, sunt studenta, (incerc sa)am o viata activa plina de planuri pe viitor insa este ceva care simt ca ma tine pe loc si anume parintii sau mai bine spus relatia cu parintii din trecut. Nu am avut un trecut zguduit din cauza lor, doar faptul ca parintii mei nu au stiut decat sa munceasca ca sa ma finanteze pe mine si pe fratele meu (apreciez asta, normal) si atat! Nu au comunicat cu noi (eu cel putin nu pot sa comunic cu ei de loc), nu ma sustin moral, n-am primit niciodata afectiune, sfaturile de care am avut nevoie (sincer mi se pare un pic banal ca la varsta asta sunt afectata, si totusi vreau sa inteleg de ce sunt afectata). Au fost cateva chestii pe care le-au facut ei si au consecinte acum. De exemplu scoala. Nu am fost un copil premiant ci un copil care invata ce ii placea, daca ii placea, pierdeam noptile citind filozofie si nu ma duceam la scoala ca sa stau cu prietenii (pt ca nu imi placea scoala pe care o faceam). Dar intotdeauna mi-am dorit sa fac parte dintr-o "clasa speciala" cum erau atunci in gimnaziu si sa invat la un liceu bun(poteantial am avut mereu). Intotdeauna mi-am dorit sa invat la unul din cele mai bune licee din oras (visam mereu ca voi invata acolo) si cum nota de la capacitate nu ma ajutat sa intru, parintii mei mi-au propus un liceu particular si mi-au zis ca dupa un an ma vor transfera la liceul la care doream eu (tatal meu se cunostea cu directorul...se putea sa invat acolo). Insa ai mei cand au vazut notele mi-au zis ca voi ramane repetenta, ca nu voi face fata la acel liceu , ca ei se fac de rusine cu mine...(notele erau mici nu pt ca nu puteam mai mult ci pt ca nu refuzam sa muncesc pt banalitatea aia de liceu particular). Din acel moment mi-am creeat un complex de personalitate si anume ma simt inferioara fata de cei din jurul meu. Problema e ca ei mi-au spus mereu asta (daca te duc la o scoala mai buna ma faci de rusine...nu faci fata...etc). Mi-a fost extrem de greu sa ma acomodez in primul an de facultate. Dar sa zicem ca poate (cu un sfat, cu ajutorul autosugestie) trec peste complexele astea. Cea mai mare consecinta(si problema) este ca sunt atat de inhibata in fata lor incat nici nu pot sa vorbesc in prezenta lor. Nu pot de loc sa ma exteriorizez in fata lor. Nu pot sa vorbesc cu ei. Am o gramada de planuri de viitor si cand incerc sa le spun ceva deja stiu ca tata va spune sa stau cuminte ca e prea greu pt mine sa fac asta(o spune de fapt mereu). Presupun ca cei care vor avea rabdarea sa citeasca povestioara mea :think: vor zice ca trebuie sa le demonstrez cine sunt acum (pt ca ei ma vad tot ca la 14 ani. habar nu au cine sunt) insa eu cred ca trebuie sa-i "educ", daca exista o modalitate de a-i schimba (incerc de multi ani) sau daca trebuie sa ma detasez total. E ciudat...dar am momente in care ma deprim din cauza asta. Cand ajung acasa (sunt studenta in Cluj) nu ma simt EU. Mai este cineva care trece prin astfel de situatii? Poate sa a ajute cineva cu un sfat sa trec peste aceste "cosecinte"? Mai sunt si multe altele si daca este nevoie voi incerca sa fiu mai clara.
Multumesc!
