Probleme cu parintii - topic combinat

Sunt noua pe aici si am 15 ani..aproape 16...stau cu mama de cand ma stiu. Parintii mei au divortat cand eu aveam 4 ani, deci nu am trecut prin acea trauma a divortului intre parinti...mi se pare ceva firesc sa fiu doar cu mama si cred ca m-as simti ciudat sa mai fie cineva...Desi mama e super de treaba, avem acelesi gusturi, aceleasi masuri aprope, pot imprumuta oricand o bluza de a ei...e ca o sora mai mare din acest punct de vedere...dar, are un caracter dur. Orice fac, nu i convine..ma cearta mereu, urla la mine iar eu nu mai suport pur si simplu!

Nu pot niciodata sa vorbesc cu ea despre problemele mele, mai ales despre baieti. Nu e vb de asta ptr ca am prieten acuma si ma lasa, nu are nimic impotriva...doar ca e foarte stricta cu mine. Ca sa nu mai vb de scoala...in fiecare zi ma asculta si daca nu stiu ceva, indiferent ca un cuvant sau o propozitie, incepe sa urle la mine, sa imi arunce caietele, sa ma faca "curva" si ca imi sta gandul numai la prostii...Din casa nu prea ies..la discoteca nu ma lasa...sa ies afara in curte nu ma lasa...toata ziua aproape stau in casa!

Cand eram mai mica, eram si nazdravana...nu imi placea sa imi impachetez hainele si le aruncam asa numa in dulap..intr-o zi, a venit mama acasa si mi-a deschis dulapul si mi-a aruncat toate hainele pe jos...a urlat la mine iar eu stateam in genunchi, strangand hainele si plangeam. Ea a urlat "NU mai plange ca o idioata!" si m-a lovit cu piciorul in burta..am ramas fara aer si simteam ca ma sufoc iar ea imi zicea sa las teatrul ca nu tine la ea....m-a batut aproape in fiecare sapt de 2-3 ori...ma batea cu lingura de lems sau cu pumnii si picioarele...vara nu puteam sa port tricou deoarece eram plina de vanatai pe maini. Acum, nu ma mai bate dar ma agreseaza verbal, iar eu sunt foarte sensibila...

Nu stiu ce sa mai fac!! Uneori cand striga la mine merg in camera si fac o criza...ma trag de par, imi dau pumni in cap si ma zgariu cu unghiile pe fata...,nu ma pot controla!! Oare sunt nebuna?

Nu esti nebuna ci esti satula de apucaturile ei , si cat de cat ai luat-o pe calea disperarii

si io am crescut cu mama ,diferenta e eu am avut si tatici

Kitty_cat a scris:

Uneori cand striga la mine merg in camera si fac o criza...ma trag de par, imi dau pumni in cap si ma zgariu cu unghiile pe fata...,nu ma pot controla!! Oare sunt nebuna?

Sa inteleg ca pana la urma vanataile nu sunt provocate de mama ta...probabil ca stie ea ceva cand iti zice ca joci teatru.

Lipsa tatalui din viata voastra are consecinte in primul rand asupra mamei. Grijile, viata, situatia financiara o fac sa devina dura, agresiva...

Te sfatuiesc sa incerci sa vorbesti cu ea . Tulburarile comportamentale pe care le ai acum iti vor cauza probleme mai tz. Iti zic din propria experienta...am avut o copilarie f agitata cu un tata agresiv si inca sunt o persoana sensibila iar daca cineva ridica tonul in jurul meu imi creaza o stare ciudata. Ar trebui sa incerci sa-ti controlezi singura pornirile si devii mai calma.

Pai vanataile sunt din cauza ei...ambele maini imi erau pline de vanatai....pentru ca ma batea cu linguar de lemn...si am incercat sa ma controlez cand simt ca fac o criza...mama nu stie de crizele mele...si de vorbit nu pot vorbi nimic cu ea pentru ca vine acasa de la birou si se tranteste la televizor...si imi zice ca acuma se uita la televizor si ca nu are timp...eu sunt la scoala de dimineata de la 7-8 pana la 2-3 dupamasa...ajung pe la 2-3 jumate acasa..mananc, ma odihnesc, spal vasele, fac curat in casa...pe la 4 jumate vine mama acsa...si incepe sa urle ca uit sa deschid geamul...se tranteste pe canapea la televizor iar eu merg sa invat...inteleg ca e obosita dar avem cam acelasi program...poate k ea lucreaza cu o ora in plus fata de mine dar credeti-ma ca am fost la ea la birou si e fff lejer...deci suntem cam lafel de obosite...iar seara daca eu nu i fac ceva sa manance, nu mananca...de multe ori sunt moarta de oboseala deoarece fac gimnastica medicala pentru spate....si merg la bucatarie si fac demancare...O iubesc pe mama mea si sunt dati cand ne intelegem foarte bine...dar uneori chiar intrece masura cu nervii...

propune-i un "joc" sa scrie pe o bucata de hartie defectele tale , sau ma rog cum ar vrea ea ca sa fii tu si ce sa schimbi la tine :flowers: o rogi calm, linistita si ii zici sunt mica , mai fac si greseli vreau sa stiu cum sa ma port cu tine , ca sa ne putem intelege tot timpul 8) si apoi ii dai si tu o foaie cum ar trebui si ea sa se poarte cu tine , dar dupa ce primesti foaia . Daca are o reactie ciudata ii explici , este f important acest lucru pt tine , si mai ales pt viitorul tau ...

incearca asa ,ca poate tu faci anumite lucruri care o enerveaza , si tu poate nici nu stii cauza

succes

Imi pare rau, sincer. Nu nu esti nebuna... este imposibil sa te sustragi celor ce ti se intampla si este normal sa nu mai suporti. Problema sigur nu esti tu. Pune-te in locul mamei tale, iti acorda totusi o atentie deosebita in momentul cand te asculta la teme si te tine in casa. E dovada ca ii pasa de viitorul tau. Adevarul este ca tu nu ai trecut prin trauma divortului, insa ea da. Viata ei a fost o drama de care probabil vrea sa te fereasca.

Nu este absolut deloc normal sa reactioneze atat de violent, cu asta va trebui sa te lupti tu, sa-ti pastrezi luciditatea si sa-ti dai seama ca mama ta este persoana care are nevoie de ajutor, de increderea ta, de iubirea ta, de o consolare venita de oriunde.(fara chiar sa-si dea seama) Din partea ta ar fi cel mai bine.

Nu pot spune macar ca va fi vreodata mai bine, ca te va intelege (din moment ce deja face toate astea, nu cred ca mai gandeste), dar ar fi bine sa stii ca orice mama isi iubeste copilul si totusi, tu, ajunsa la o varsta, gandesti si poti sa fii altfel, sa te apropii de ea indiferent ce te va costa. Sa fii impacata cu tine, izbucnirile ei, e foarte posibil sa nu aiba nici o legatura cu tine, desi se descarca asupra ta...

Si mai ales incearca pe cat posibil sa te abtii sa cedezi "nebuniei". Daca vrea sa te fereasca (majoritatea sentimentelor se petrec la nivel inconstient..) de un anumit stil de viata si anumite rele, o fi avand dreptate... sigur nu vrei sa ajungi ca ea.

E foarte simplu, renunta la mama ta si bazeaza-te doar pe tine. Mai bine te-ar fi avortat decat sa iti strice acum creierii. Ori te respecta, ori o trimiti naibii. Prea multe compromisuri si acceptari duc la o lipsa de incredere in sine (+respect). De intretinut inca mai tre sa te intretina, daca nu, sunt si alte locuri unde poti vietui. Cred ca tre urli un pic la ea sa ii atragi atentia.

Wahaha a scris:

E foarte simplu, renunta la mama ta si bazeaza-te doar pe tine. Mai bine te-ar fi avortat decat sa iti strice acum creierii. Ori te respecta, ori o trimiti naibii. Prea multe compromisuri si acceptari duc la o lipsa de incredere in sine (+respect). De intretinut inca mai tre sa te intretina, daca nu, sunt si alte locuri unde poti vietui. Cred ca tre urli un pic la ea sa ii atragi atentia.

Renuntarea la mama ei, da! Dar in sensul in care mama ei are mai multa nevoie de copil decat invers si sa tina cont de asta.

Mai ine ca nu a avortat-o. Are ocazia sa vada multe... ar putea fi motorul bun al formarii unei personalitati echilibrate in comparatie cu mama sa, si cine stie, intr-o zi, va fi o mama buna. :flowers:

Indreptarea unui rau, prin comiterea altui rau de natura opusa nu este o solutie niciodata!

pacat,comportamentul mamei este excesiv iar la varsta asta nu poti evada fizic...alternativa ar fi mai rea. in general nu dau sfaturi dar acum nu ma pot abtine[am trecut prin traume destule] pe mine ma ajuta sportul.

cauta pacea interioara si crede-ma poti rezista atacurilor pana cand esti mai mare si poti avea un mai mare control asupra vietii tale. tine-ti mintea departe de ura si nu fugi cu primul baiat[ ai da din lac in put],si renunta sa te mai ranesti singura, nu-ti face nici un bine.

PS. esti mai puternica decat crezi

Multumesc din suflet..e bine de stiut ca totusi cuiva i pasa de problemele altora....vreau sa ajut si eu persoanele si o fac de cate ori am ocazia. De multe ori se intampla sa planga o colega in clasa iar eu mereu incerc sa o consolez si sa o fac sa zambeasca. In ciuda lucrurilor care mi se intampla acasa, sunt o persoana extrovertia si mereu zambitoare. De f multe ori am preferat sa merg la prietena mea sa o consolez cand era trista din cauza baietilor ( a avut multi prieteni care au ranit-o sufleteste), chiar daca stiam ca vin acasa si o sa ma cert cu mama ptr ca mi-am neglijat datoriile. Vreau sa devin psiholog si poate cu ajutorul lui Dumnezeu voi si ajunge. Nu vreau sa ma comport urat cu copilul meu si vreau sa fiu o mama buna, defaot vreau sa fiu mai mult decat mama copilului meu, vreau sa ii fiu prietena!

Cat despre baieti, am trecut prin foarte multe...am plans, si m-am simtit distrusa, dar mi-am dat seama ca toate acestea m-au ajutat sa devin mai tare si sa vad realitatea asa cum este ea...am invatat sa nu ma emotionez la prima privie pe care probabil intamplator mi-o arunca un baiat...acum am un prieten de 2 luni si sunt extrem de fericita cu el. Ne iubim si sper sa tina relatia noastra...e cam singurul lucru care ma face sa zambesc cand ma cert cu mama.