Zilele astea m-am gandit mult la tata. Aveam o perioada trista, si gandindu-ma la el am devenit tot mai trista. Acum ma simt mai singura decat oricand in copilaria mea.
Nu stiu daca nu ne facem mai mult rau cu atitudinea asta negativista. Si totodata traind cu convingerea ca numai parintii sunt de vina, parca ne lasam dusi de valul neputintei.
Ma simteam mult mai bine cand ma incurajasem singura, ca numai de mine depinde cum sa-mi traiesc viata...
Atasez o poza aici. Inca pare ca acest calau al meu numit tata ma iubea mult... apoi ce s-a intamplat pe parcurs, nu pot intelege, deja la 4 ani a turnat supa pe mine pt ca am refuzat s-o mananc si-l enervasem cu plansetele mele. Si a continuat tot asa. Nu m-au mangaiat parintii, nu tin minte de asa ceva. Singurul era bunicul dar venea prea rar pe la noi.
