Hai să ne oprim un picuţ asupra lui David Bohm, unul din marii fizicieni ai secolului al XX-lea, alături de Einstein, Bohr, Heisenberg, Pauli, Dirac şi alţii, încercând astfel să înţelegem mai bine ipoteza holografică.
În 1951 David Bohm scrie o lucrare clasică intitulată Teoria Cuantică, în care prezintă şi analizează interpretarea ortodoxă a fizicii cuantice a Şcolii de la Copenhaga, formulată în special de Niels Bohr şi Heisenberg. El trimite câte o copie a lucrării lui Bohr şi lui Einstein. Spre deosebire de Bohr care a tăcut, Einstein i-a răspuns cu entuziasm afirmând că niciodată nu a văzut o interpretare aşa de clară a teoriei cuantice. Problema era că ambii erau de acord cu capacitatea teoriei cuantice de a explica într-o anumită măsură şi de a prezice fenomene, însă nu erau de acord cu faptul că aceasta ar putea da o explicaţie satisfăcătoare asupra a ceea ce se întâmplă pe tărâmul cuantic şi că astfel ar fi o teorie completă şi definitivă.
La un an după discuţiile cu Einstein, Bohm a publicat ceea ce mai târziu avea să rămână cunoscut sub numele de "interpretarea cauzală" a teoriei cuantice. După el, particulele elementare ca electronii nu ar fi deloc particule simple, fară o structură proprie, ci entităţi dinamice foarte complexe. El respinge ideea că mişcarea lor ar fi una aleatoare şi ambiguă, susţinând că ei urmează un drum precis determinat, dar care nu poate fi descris de forţele fizice convenţionale ci de o forţă sau de o caracteristică mai subtilă pe care a numit-o potenţial cuantic.
Potenţialul cuantic, fiind o caracteristică a spaţiului, ghidează mişcarea unei particule furnizându-i acesteia informaţii active despre întregul mediu şi concomitent face posibilă o conexiune directă între sistemele cuantice. Cam şapte ani mai târziu, Bohm şi cu un tânăr student de-al său Yakir Aharonov au descoperit un exemplu de interconexiune cuantică, găsind că în anumite circumstanţe electronii se comportă de parcă ar simţi prezenţa unui câmp magnetic, chiar dacă ei se află într-o zonă a spaţiului în care intensitatea câmpului este zero.
Bun, acum referindu-ne mai degrabă la concepţia filosofică a lui Bohm, rezultată din interpretarea personală a fizicii cuantice, "Universul este un singur întreg indivizibil aflat într-o neîntreruptă mişcare de curgere", toate lucrurile fiind interconectate şi totodată aflându-se într-un flux dinamic. Pentru a explica natura fundamentală a realităţii el a propus termenul holomişcare - holose referă la structura holografică a universului, în sensul că întreaga acestă structură dinamică se reflectă în fiecare părticică a sa, iar mişcare vrând să sugereze că totul este un proces dinamic. Mai departe, rezumând şi simplu spus, cosmosul sau holomişcarea e alcătuită din două părţi, o ordine explicată şi o ordine implicată. Realitatea în care noi ne desfăşurăm şi trăim este ordinea explicată, adică starea în care ordinea a fost făcută vizibilă şi manifestă. Însă realitatea primară fundamentală este ordinea implicată.
Bohm sugerează că întregul univers poate fi conceput ca un fel de hologramă dinamică uriaşă (sau holomişcare) caracterizată de o ordine implicată (subtilă şi generativă, conţinută în fiecare regiune a spaţiului/timpului ) şi de o ordine explicată (lumea în care practic trăim şi pe care o sesizăm) care ar fi de fapt o proiecţie a ordinii implicate, a dimensiunilor subtile ale realităţii.
Eu am încercat să exprim foarte pe scurt şi în măsura timpului disponibil concepţia lui Bohm. Poate n-am reuşit s-o fac cum trebuie, însă vă asigur că merită să mergeţi mai departe şi să vă informaţi în sensul ăsta...
