stupid_me a scris:Eu consider ca o astfel de atitudine intotdeauna este provocata de un neajuns. Fie acela si tradus printr-un 'complex de superioaritate'. Daca vrei, un handicap emotional.
Ideea e ca nu e ok sa ii lasi pe ceilalti sa iti faca rau, de tine depinde cat esti in stare sa rabzi ca sa ii ajuti si sa induri refularile in timpul procesului. Nu cred insa ca este corect sa apelezi la 'victimizare' in timpul procesului. Ca astfeld e acuze pana la urma tot victimizari se numesc. E ca si cum te pui tu, cel care chipurile vrei sa ajuti, pe planul intai.
Nu cred ca un om care nu e capabil sa se puna la o parte intr-un astfel de proces, poate ajuta. Mai mult poate face rau, continuand un istoric in relatia dintre persoana inc auza si 'ceilalti' de care spui tu. Greseala pe care observ eu ca o fac cei care incearca acest lucru, e ca ajung sa o puna la suflet, nefiind in stare sa inteleaga in profunzime ca indiferent cine ar fi in locul lui, ar 'incasa' aceleasi tipuri de refulari - o treaba care pana la urma e pur matematica. Daca nu poti aborda 'rece' aceasta incercare - parerea mea e ca o abordezi gratuit.
Posibil.
Handicap emotional categoric.
Mai departe insa, ai deschis un subiect care de asemenea trebuie defalcat pe etape evolutive ale celor despre care discutam.
Nu e ok sa ii lasi sa iti faca rau, asa mosii si stramosii nostrii si-au aparat interesele si teritoriile, noi la randu-ne ... diverse, dar, daca ar fi sa ridicam stacheta discutiei? ce zici?
Daca ne raportam la alt referential decat cel in care "rabzi si induri refulari ca a ii ajuti" (asa cum zicea-i)?
Indiferent daca vorbim despre ideea din fraza si o asimilam ca victimizare ori vorbim despre alte trairi, se pune evident intrebarea:
Cine pe cine traieste? Te traiesc eu pe tine sau tu pe mine? Nici vorba (intr-un firesc masiv majoritar), fiecare nu se traieste decat pe sine.
Si atunci, de ce sa imi fac singur rau provocandu-mi suferinta ca reactiune la conduita, comportamentul (fie el si verbal exprimat) altcuiva?
Fiecare sufera psihic, numai si numai intrucat se monteaza singur sa sufere, nu intra nimeni in "creierul" lui sa ii produca suferinta daca el nu da drumu la robinetul de neurotransmitatori specifici.
Corect referitor la ultimul paragraf, dar cum ajungem sa nu ma punem la suflet spre a nu mai incasa felurite suferinte? Singura modalitate practica pe care eu am identificat-o, este, asa cum afirmam intr-o interventie, constientizarea unor niveluri de cunoastere cu care eu rezonez, constientizare ce are capacitatea de a-mi oferii eliberarea de atasament (unele atasamente inradacinandu-se din copilarie si pana azi!)
. Alege pe cine sa pastreze in viata sa, dar ce ar fi omul fara iubire? Ok, nu isi mai face rau lasandu-l pe celalalt sa il stoarca de energie, dar oare in final isi face bine renuntand la persoana iubita? Cred ca mai degraba decat constientizare, omul are nevoie de curaj in a-si decide soarta si a isi accepta senin consecintele.