Allexandrra a scris:
Postez si asa-numitele paradoxuri socratice. Poate vor fi un bun punct de plecare pentru o discutie.
Nimeni nu doreste raul.
Nimeni nu greseste sau nu face rau voit sau cu buna stiinta.
Virtutea – orice virtute – este cunoastere.
Virtutea este suficienta pentru fericire.
Faine puncte de plecare! Aşa că-mi dau şi eu cu părerea în ăst moment, că tot veni weekend-ul...
Afirmaţii precum: Nimeni nu doreşte răul sau Nimeni nu greşeste sau nu face rău voit sau cu buna ştiinta, fără îndoială că ni se par cam ciudate nouă, celor de azi. Ba chiar am putea susţine că e de ajuns să privim în jurul nostru pentru a vedea că sunt destui care doresc răul şi-l comit voit sau cu bună ştiinţă. De aceea, pentru a înţelege aceste aparent paradoxuri socratice, ar trebui să ne oprim un pic la ideea de bine, aşa cum era ea înţeleasă de vechii greci, pe vremea lui Socrate, Platon şi Aristotel...
Şi astfel aflăm că, pe vremea aia, ideea de bine era văzută ca fiind obiectul celei mai înalte ştiinţe. Platon ne-a spuns clar, în Replublica şi pe unde a mai putut el, că fundamentul sau principiul existenţei, al adevărului şi al frumosului ar fi însuşi binele. Şi ne-a mai spus că despre ideea de bine nu prea ştim mare lucru şi nu trebuie confundată cu cea de plăcere, aşa cum îşi înhcipuie "vulgul", şi nici cu cea de cunoaştere - aşa cum uneori îşi închipuie "cei nobili".
Binele (agathon) şi fericirea, iată două teme strâns legate în filosofia socratică.
Binele suprem al omului îl constituie fericirea. Dar prin fericire Socrate nu înţelegea o stare euforică, fluctuantă, dependentă de condiţiile exterioare, de ale vieţii valuri sau de şansă, ci o stare stabilă ce depinde în exclusivitate de o anumită atitudine interioară. Pentru a atinge această stare omul trebuie să-şi câştige treptat independenţa faţă de factorii fluctuanţi exteriori. Iar cheia de boltă aici o constituie cele două adagii aflate pe frontispiciul templului din Delphi, respectiv meden agan (nimic prea mult) şi gnoti seauton (cunoaşte-te pe tine însuţi) sau mai simplu spus: moderaţia care conferă echilibrul şi cultivarea minţii. Pentru a fi cu adevărat fericit, respectiv pentru a obţine binele, omul trebuie să-şi construiască fericirea. Iar aceasta se clădeşte nu pe baza unor lucruri trecătoare, ci pe baza unor valori perene pe care le găsim numai în forul nostru interior - cu condiţia de a ne elibera mintea de necesităţi şi prejudecăţi şi de a o deprinde să achiziţioneze cunoaşterea.
Este important să vedem aici că Socrate nu duce moderaţia pe culmile ascetismului. Pentru el omul nu se realizează în solitudine, ci numai "în cetate", alături, odată cu...şi numai prin ceilalţi oameni. Iar moderaţia, echilibrul, care este o condiţie a cultivării minţii, constituie piatra de temelie a tuturor virtuţilor.
Cunoaşterea înseamnă virtute iar ignoranţa însemnă viciu. Cam asta ar fi, în mare, esenţa doctrinei morale a lui Socrate. Nimeni nu comite răul intenţionat, pentru că asta ar însemna că ar vrea să-şi facă deliberat rău lui însuşi. Exceptând unele cazuri patologice (am spune noi, azi), răul provine, spunea Socrate, din ignoranţă, adică din faptul că omul se înşeală în privinţa binelui atunci când acesta este confundat cu plăcerea sau satisfacerea unor dorinţe iluzorii. Cu alte cuvinte, marea problemă a recunoaşterii binelui ar fi aceea a dezvoltării, treptate, a simţului adevăratului bine. Şi practic ăsta era scopul maieuticii sale, înţeleasă ca artă de a moşi spiritele, de a le înlesni îndreptarea către bine şi adevăr.
