Cezara6

Femeile știu de ce! De ce sunt asa...

Aceasta este o poezie, scrisa inițial în franceza, în ianuarie 2020, la Spitalul Eftimie Diamandascu, Ilfov. Acela cunoscut sub numele de Balaceanca. Poezia i-am dedicat-o, în taina, unui pacient de acolo, Eneida, unui Om dement și cu schizofrenie. Dar era un Om, deși, stătea de peste 22 de ani acolo. Am vrut acum un an și ceva sa plec la Balaceanca, sa le fac o vizita camarazilor mei. Sa le împart portocale, mandarine, țigări, ce as mai fi putut... Sa le aduc o umbra de zâmbet. Dar, Eneida nu à mai putut sa mai fie.. A decedat. Nu am mai fost. Si nici eu nu am mai fost acolo. Eneida a fost un martir. Un martir care în tinerețe a fost și războinic. Un războinic contra societății, unul destul de tăcut. Sper sa fie bine, sa fie cum zice Popa la înmormântare, cegl puțin. Odihnește-te în pace, Eneida, Virgil B.

Picătura de apă și atomul Cred că mi-am jucat prost toate rolurile, Deoarece ultima oară am căzut nebunește, Am fost ultima picătură de apă Care, cu lașitate, a dorit să golească un pahar. Dintre toate picăturile, eu am fost cea mai insipidă. Să spunem așa, ca să nu dăm de înțeles că nu aș fi fost chiar apă Dintre toate picăturile, am fost totuși limpede, Dar la ce folos, dacă m-am evaporat? Să te crezi o picătură de apă într-o lume atât de neepurată, Te face neîndoielnic să dispari la ospiciu. Totuși, există indivizi care se cred atomi, Simptomatologie oarecum asemănătoare,,, Sau poate că nu, dar eu, picătură de apă, Aș vrea să analizez la microscop toți acești atomi, O activitate cu o miză umanitară prețioasă, Aș deveni patibulară în rolul unei ființe ordinare?

S-a căsătorit feblețea mea din adolescența. Hahaha M-am smintit de tot. Ce i-am căutat pe profil? Să fie fericit! Pe mine m-a distrus de atunci. Și nu a fost vina lui, a fost o vina circumstanțială. Atunci, poate as fi știut cum să iubesc. Fără drame, tragedii, obsesii, altele. Acum sunt veștejită. Femeile își termină viața la 25, 30 de ani. Restul e tăcere. Sau curaj și psihic bun de a înfrunta timpul. Vorbesc prostii, nu prea mari, totuși. Că sa nu îmi justific gândul tâmpit, o să v-o dau exemplu pe Puikutz. Xily...dar Puikutz, in primul rand are cam de toate celea pe care le are o adolescentă. Totuși...nu zic, are înțelepciunea ei, de femeie matură. Eu adorabila. Un alt exemplu este Ralu. Despre Ralu ce sa mai zic? Mi s-au făcut urat cu scrisul, n-o să mai bodogănesc pe aici. Noapte buna, Xily, noapte buna, Ralu! Să aveți un somn care sa vă curate de slabiciuni Eu? Eu nu mai sunt decât în visul vostru. Sau coșmarul vostru. Am încetat să mai fiu eu.

Serenada vântului de april Morfeu, Morfeu, zeu deșucheat Eu aseară cu vinuri te-am îmbătat Și somnambulilor am poruncit să-ți cânte Lieduri de dragoste pentru inimi frânte. Morfeu, Morfeu, minte-n abis Te-am îmbătat, fără să-ți fi cuprins Drăgăstuos, hioidul într-un laț Privindu-ți ochii cu nesaț, stringandu-te de braț. Viclean de te-as fi ucis în molozuri de vis Ce candva sub colburi de tacere mi-ai intins Pradă unei minciuni te-aș fi lăsat, agonizând Sa asculti serenade de april cantate suspinand

Domn profesor, dar ce faceți?

In seara asta, pe un tramvai, am scris poezioara asta: Serenada vântului de april Morfeu, Morfeu, zeu deșucheat Eu aseară cu vinuri te-am îmbătat Și somnambulilor am poruncit să-ți cânte Lieduri de dragoste pentru inimi frânte. Morfeu, Morfeu, minte-n abis Te-am îmbătat, fără să-ți fi cuprins Drăgăstuos, hioidul într-un laț Privindu-ți ochii cu nesaț, stringandu-te de braț. Viclean de te-as fi ucis în molozuri de vis Ce candva sub colburi de tacere mi-ai intins Pradă unei minciuni te-aș fi lăsat, agonizând Sa asculti serenade de april cantate suspinand. Și pentru declamarea ei îți mulțumesc! Vocea lui Ralu Ralu Ralu e de pus pe rana.

Îți mulțumesc frumusețe sufleteasca pentru ce ai înregistrat în seara asta pentru mine. Îți mulțumesc ție, suflet de copil, prihanit doar de timp!

De multe ori când eu și prietena mea Simona ne îmbătam in facultate, obișnuiam să trecem prin Copou. Mergeam întotdeauna la statuia Veronicai Micle și ne stricam de ras. Râdeam, ba mai mult...ca la stadion, scuipam statuia. De ce? Pentru că e o anormalitate sculpturală. Bustul Veronicai nu este simetric. Probabil a fost un blestem. Haha Atașez poze, deși nu se vede clar. Veniți la fata locului, va ghidez eu.

Da, Olga! Așa voi face.

Neața, Puiku ! O zi senina!

Poezioara asta am scris-o în Pașcani, în 4 minute. De la 11.49 pana la 11.53, înainte sa vina trenul. În Notes, eu sunt notebookista. Si ce tren crezi ca am așteptat, Puikut? Ala care a motait peste noapte în Galați. Era Galați-Cluj. Si ma gândeam, ma gândeam, dar nu am mai avut timp sa fac o sublimare a gândului... Ma gandeam cu mult dor la tine și la Stu. Trebuie sa îmi găsesc legitimația CFR, ca de acum impiegat nu mai devin... Când eu am visat ca impiegat feroviar am fost, Știam mersul trenurilor pe de rost Nu mai aveam aceleași manii de drumetii Căci eu călătoream după bunul plac Călătoream și inventam filosofii În care obișnuiam sa ma complac. Dar acum, ca nu-s impiegat, Deși visul pe deplin nu l-am renegat, În visări tot ma complac, Slavind tot ce-n lume-mi este drag. De pe un peron observ cu calm intortocheat Fizionomii, pe care orișicine cu ochii le poate privi Dar cine sa le înțeleagă? Ca aici parca suntem orbi și lipsiți de viata Eu tac, nu mistui în van o speranță. Nu iau în desert neînțelesul. Răgaz de câteva minute, și apoi un tren nervos în gara va sosi, Va suiera, mâncând pământul ca tren e, alta vina n-are Eu voi cădea într-un delir, delir de drum și de amintiri De m-ati urma, va veți molipsi. ,

April Sub soare neînduplecat de april Eu ma gandesc la timp, aievea La tragedia unui tril, La falfait de porumbel Sau strigăte de cucuvea. Eu doar gândesc, simțind rebel, Cum viata mea de ulmi tot se agata Cum viata mea nu e speranta A celora ce spun in fata Odat' ne vom regăsi în viata! Eu ma gandesc, sfidând decade, Ce în demult loc își vor avea, Dar nu gândesc ca lor le șade, Mai bine sa fie altceva Decât doar timp de van legat Ce în secunde s-a despicat, A ceea ce am fost nesabuit cândva, A ceea ce voi fi vreodată. În monolog de porumbel, În strigate de cucuvea.

Cine-n lume treaba are? Când vuiete de chin tresalta Când viata noastră-i laolaltă Cu cea a unui fitil de lumânare? Salve de tun spintecă magnoliie Pe caldarâm doar lintoliile Șoapte și rugi, adăpost de moarte Înaltătoare de speranțe, aici ruinate. Slăbiciune, oboseala și nevoi, Toate-s în lume în șuvoi, Indreptandu-va spre meleaguri noi, Atunci veti înțelege privirea acelor ochi goi.

Pe strada trece-un fulger ce plânge un nadir Ce-a stat sa-ncurce traiul unei deșarte zile E plâns, e haos si durere în creștet-i uns cu mir Straluce bietul fulger și striga tunand în suspin

În moarte tot noi vom fi Iar libertatea o vom cunoaste Cu jind vieți eterne vom uni Aplecându-ne usor peste trairi minate.

Ma cufund intr-o lume paralela, laicul și cotidianul sunt respirați cu silă, Strig după ajutor dar nu cer mila, Smulg și îngrop în uitare a trecutului fila.

Uite, Puiku drag ce am scris pentru tata... Mi-am dat seama ca țin mult la el. Uită-te pe topicul meu, când poți. Sic ascendit Cântau tropare de Înviere Un cleric cu ai săi enoriași Refren purtat de adiere Răsuna în timpane de lași. Tata privea tacut ,fumând Eu gandeam tot negandind Să înțeleg, in voie respirând, Tot ceea ce este ca nefiind. Cu greu, in cazne, in suferinta Cu sufletul neindulcit Cu doruri multe, neiubit Canta troparul vechi de biruință. La ceas de Înviere, canta cu-ngandurare Și modulații tânguitoare Cu gânduri frânte si viața uitată  Al meu neînțeles,nefericit tată. Dar, deodată glasul si-l opri, In coate de pervaz se sprijini, Gândul haotic i s-a răsfirat Peste demultul ce a încetat. O clipă din chindia vremii, O clipă ce nu s-a mai dilatat Ce i-a nascut cromatic speranța, Împletindu-i iubirea cu viața. Dar i-a secat izvorul virtutii și-a fericirii supus, el a imbracat veșmintele nimicirii A înțeles că nu mai e vreun rost Să speri că va mai fi, ceea ce-a fost.

Voi demonstra cum Eu nu demonstrez Ca o greșeală e un drum Sau poate o sa denigrez Credință voastră oarba Despre un oarecare viciu Considerat de voi că fiind un personal deliciu. A critica nefondat Un om In aburii neputinței inecat Poate sa fie un răutăcios gnom Oglindirea propriului păcat.

Am inceput o poezie. Nu știu când o voi regândi, finaliza, daca se va întâmpla vreodată. E pentru tata. Atât să fac și eu în viața mea pentru el... Măcar atât. Sic ascendit Cântau tropare de Înviere Un cleric cu ai săi enoriași Refren purtat de adiere Răsuna în timpane de lași. Tata privea tacut ,fumând Eu gandeam tot negandind Să înțeleg, in voie respirând, Tot ceea ce este ca nefiind. Cu greu, in cazne, in suferinta Cu sufletul neindulcit Cu doruri multe, neiubit Canta troparul vechi de biruință. La ceas de Înviere, canta cu-ngandurare Și modulațiile tânguitoare Cu gânduri frânte si viața uitată Al meu neînțeles,nefericit tată. Dar, deodată glasul si-l opri, In coate de pervaz se sprijini, Gândul haotic i s-a răsfirat Peste demultul ce a încetat. O clipă din chindia vremii, O clipă ce nu s-a mai dilatat Ce i-a nascut o nuanță de speranța, Împletindu-i iubirea cu viața. Dar i-a secat izvorul virtutii și-a fericirii supus, el a imbracat veșmintele nimicirii A înțeles că nu mai e vreun rost Să spere că va mai fi, ceea ce-a fost.

Mi-am dat seama că eu țin mult la tata. Și am făcut bine. Mă simt mai liniștită. Nu am somn doar pentru că pentru vreo câteva luni îmi mai port permite sa am o viață cvasi-boema...eh, nu chiar. Era ora 00.00, noaptea de Înviere. Tacticos, tata și-a aprins țigară. De prin împrejurimi căci aproape de apartamentul nostru este o biserica, preotul și enoriașii cântau ,,Hristos a înviat!'' Tata fuma. Pe la a doua repetare a troparului Învierii, tata, vizibil tulburat, a început să cânte și el. ''Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte, viața daruindu-le.'' brusc, s-a oprit... A întrebat: Ce viața sa ne dăruiască? Eu, atunci chiar crezând ce vorbesc: Cum ce viața? NEMURIREA. VIATA ETERNA. EL: Nu , Andreea, nu mai este viața ..Mie mi-a luat o viață pe care nu mi-a mai daruit-o. Și în curând și eu mă prăpădesc... Eu am tăcut, m-am apropiat de el și...mi-au dat lacrimile. El plângea deja. Era Noaptea de Înviere, preotul și credincioșii cântau Hristos a înviat, iar noi, păcătoșii, plângeam...

Dezmorfeinizarea!!

Hristos a înviat, Puiku! Zeci de sârbători Pascale liniștite alaturi de guguștiucul tau și cei dragi! Poezie netitularizabila Nopți de un walpurgic voluptuos Eu gândesc c-un aer frust Eu gândesc la ce-a scris Proust Și la scrisu-mi sinuos. Și gandindu-ma și la d'Urfée Beau încet absinth cu cana, Să-mi apară draga Fée,  Poate ea îmi ia stacana. Doar că eu, acum, nu mai beau. Nici vin, nici nimic. Ascult muzica și citesc. Somnic morfinat fără Morfinel!

Poezie netitularizabila Nopți de un walpurgic voluptuos Eu gândesc c-un aer frust Eu gândesc la ce-a scris Proust Și la scrisu-mi sinuos. Și gandindu-ma și la d'Urfée Beau încet absinth cu cana, Să-mi apară La vert fée, Poate ea îmi ia stacana.

Momente de efuziuni empatice, spirit de fronda, dorința de dreptate ... Totul în van. Îmi aduc aminte că prin ianuarie 2021, am luat un taxi. In ceea ce privește viața mea de om fara permis, din partea acestor taximetriști, mă aștept la multe...și la indivizi libidinoși, și la oameni cu propensiuni spre psihologie, daca nu chiar foști psihologi care s-au orientat cu totul și cu totul altceva. Oameni buni, oameni mai puțini rai, că noi toți ceilalți. Nu sunt taximetriștii o tagma aparte, neapărat. Voiam să ajung in Copou. Oprește domnul taximetrist gutuia, eu îl întreb dacă e comanda, comanda cu Nr, cu PIOS, și alte banalități. Chestii și chestiuni banale. Am urcat. Taximetristul părea in regula, nu era prea deșucheat oralicește, conducea, cam atât. Adică nu vorbea cam nimic. Nimic, la care eu, probabil as fi tăcut sau as fi jucat rolul ,,niznaiu.'' Dar, prin Podu Ros, s-au dezis. Acolo era un sărman om care vindea ziare printre mașini. Și a început să zbiere domnul:'Tu-i gatul mă-sii! Uite parazitul! Uite, doamna! Uite ce face! Nu muncește, vinde ziare! Parazitul! Eu muncesc de dimineața până seara și uite la el! Deschide geamul, îl înjură. Eu eram oripilată, vorba unui personagiu dintr-o scena a vieții mele. Pentru prima dată în viață, dezgustul fata de prostia umana a apărut, stârnit serios de...însăși prostia. Eu nu fac aici nu știu ce chestie de filantropie. Doar scriu. Egal cu zero, ați zice, dar...eu aș spune că dacă măcar într-un oarecare procentaj s-ar gândi că mine,s-ar înlesni procesul de incluziune socială a unor nenorociți. Oi fi că la 17 ani, Xenia războinică, dar... Mă rog. Ideea e: Daca vezi că nu îți face nimic pentru un nenorocit, că SI TU ești neajutorat, macar taci când trebuie. Eu nu sunt un om cerebral, de-a lungul timpului m-am autosabotat. De ceva timp, mi-am dat seama că, pentru a iubi pe ceilalți, și, pe Dumnezeu, trebuie, in primul rand sa ai iubire și compasiune pentru Propria persoana. Ce să vedeți? Lucrurile s-au schimbat vizibil în vine. Acum consider că prin simplul fapt de a avea dorința înverșunată de a trai, și chiar a fi un actor societal polimat, sfidez societatea. Mă simt bine, așa răzmerițata, cum sunt.