Cezara6

Dacă mea, Xily? Ce să-ți spun? Ti-as spune multe, dar nu-ți spun nimic. E dureros ce ai scris.

Scrii într-un mod savuros, M-am trezit să îmi iau antibioticul,

Anima În exil mă simt grandoman, Sau poate că apartența la un teritoriu Îmi crează impresia de banal, Devastez ce nu pot să cunosc, sunt cuceritor notoriu, De existența-mi fadă pe care...o colorez extravagant. Totuși realist, fiindcă odată am fost, Candidă, cu spirit gregar, Umplut de amar, De ceea ce nu îmi era posibil să cunosc. Dar acum încerc, cu timpanul pendulând confuz, Care nu distinge întotdeauna frecvențe de calitate, e încă imatur, E bântuit de vorbe anodine, muzici și șoapte angelice, Nu ascultă însă cotidianul, se cufundă-n somn pur, Intră sinestezic în lumea unor forme sferice, Timpanul mi s-a tâmpit, fapt inedit, Sau poate așa percepe sufletul. Ca o sferă plutitoare printre roiuri de albine, Ce-n zadar scutură din aripi să le libereze de sulfine.

Paralelism aproape perfect Șine ferate vechi și ruginite, Paralelilsm aproape perfect, Poetul pustnic își face intrare-n regrete, Și-și amintește că simțămintele sale au fost un potop imperfect. O pană de corb pe calea ferată, O pană de corb și doar atât, Întorcându-se la Poe, poet ce altădată, Construise din reminescențe o viață prădată, De realitate… Pustnicul își oprește gândul de la consimilitudini, Acum e doar cu el, cu pana, și șina de fier, Se-ntrece-n speranțe ce i-ar aduce vicisitudini, Dar brusc își aduce aminte că aici toate pier. Mai e transformare, mai e Providență ? Ce-ar transforma în perfect și șina de fier ? Ce i-ar reda corbului pana, poate-a sa telurică existență, Si ar reda tristețea nețărmuită celor care veșnic nu vor pier ? Și-și mai spune-n sine : ,,Am pierdut ultimul tren˝

Mormântul cu azalee a comis deicid Ascult atent cum o drâmbă se unește de-o umbră, Ascult și nu-mi vine a crede, Parcă ieri eram un simulacru-n sicriu, rânced, și cu fața strâmbă, Un strigoi ce n-a dăinuit, dar în ce-ți redau, complet nu te-ncrede. Dumnezeu m-a uitat, căci l-am sfidat, Doborât de-un gând nemernic l-am dezis alaltăieri, De aceea vă relatez cum am ajuns ieri, Într-un clarobscur mormânt, cu azalee presărat. Universurile versurilor armonios se strecoară, Peste jurământul existențial pe care Dumnezeu poate că mi l-a impus. Îngerii cronofagi mă adumbresc, încetul cu încetul mă omoară, Cum aș putea să ajung pentru divinitate un individ credincios, chiar supus? Apoi, reîncepe drâmba să se audă, de astă dată, c-un sunet discordant, Tac, știu c-al meu comportament închis de-un sicriu, dar debordant, Poate s-ajungă la-mplitudini fenomenale, Simple consimilitudini cu comportamentele primordiale. Dar când, abia ieșită din sicriu, reneg tot ce-i necredință. Mă căiesc, deși nu pot să iert necunoașterea, E în van, nu pot să-i fiu umilă, nici cu supraomenească silință, Am comis deicid, desfigurată mi-a rămas această ființă. Am prihănit tot ce-a fost firesc, cenușa păcatelor s-a răspândit, Învăluind și veselia umanității, la ce bun s-o fi acuzat? Și eu voi fi un om vesel și prin urmare osândit, Care blasfemator va cânta tropare din drâmbă, un diavol umilit... Azaleele m-au aruncat : ,, E târziu în mai, Trebuie să pleci departe, citește Baudelaire, de preferi Voltaire, Șlefuiește-ți al tău rudimentar grai, După vei vedea dacă cugetul necredincios și tern va râmâne aspru și etern! ˝

Umbrela albastră Desfată clipa c-o umbră de veac, Sau dănțuiește c-o umbrelă albastră, Pe masă ! De ce să fim triști, critici, autocritici, când, Peste decade, sigur, tenebrele peste pleoape o să se lase? Tenebre eterne, eterne, dar mie de ce să-mi pese? Dacă la viață ne gândim prea mult, Ajungem ca un teolog bătrân, gârbovit și nebun, Care dănțuiește singur pe masă, Fără umbrelă albastră. Anodin habotnic surghiun...

L’acédie d’une éponge et ses réflexions sotériologiques Ce qui pourrit nourrit mes chimères Chimères nouées à une effroyable joyeuse automne éphémère Zénith d’un brin d’herbe qui hier poussait et aujourd’hui succombe Dans le givre pesant qui me semble être un ogre. Je viens de m’effrayer de nouveau de la volition que j’ai perdue, Ma raison m’octroie de moins en moins la défense contre les sens corrompus, Flâner à travers les vagues d’une mer sèche Me fait songer à l’abondance de la première pêche Pêcher c’est un péché, c’est bien trouver l’assonance, Mais à quoi bon penser à l’abondance de celle-ci, du temps qu’on appartient à l’indolence ? On voit comme l’indolence de la Providence fait jaillir l’aube du faubourg paresseux, En réveillant soudain les travailleurs sommeilleux Qui laissent tomber de leurs lits les pouces horrifiques Horrifiques comme mon sourire d’après le Grand Rêve, un de plus sordide et caustique, Incomparable aux autres et qui trahit une tristesse infinie Qui dans le plan terrestre ne pourrait être complétement accomplie. J’ai peut-être désiré finir avec le rythme cyclothymique Celui qui me fait sentir comme une éponge dans un tombeau maritime C’est moi, la maîtresse d’un infini d’accalmie, inanimé, qui la mer saillit D’une passion ardente du chagrin qui récuse l’instant et son anomalie Je me suis heurté à la vie, ou au rêve de la vie, quand le tombeau a été largement ouvert Par la mer mousseuse et extrêmement furieuse, ainsi a commencé mon mouvement d’inertie Avec fausse acribie j’ai absorbé toute l’eau que j’ai cru pouvoir tenir dans mes pores entrouverts Sans réfléchir d’avance que mon impulse, mon collapsus de poltronnerie contre la vie Me fera un jour affranchir les limites de l’écœurement Un jour je tiendrai dans les bras l’âme impie, toute noircie, Et je crierai ver le Ciel, défiant Dieu, je crierai hautement, Car dans mon âme et dans mes reins impies d’éponge cyclothymique il apparaitra une tendre méfiance, Amalgamée à un désir véritable de ressusciter l’au-delà, pas connaître la défaillance, L’écrin cauchemardesque, piège troublante de l’inconnu, Duquel je fais involontairement du lyrisme nocturne impromptu, Se remplit de nouveau de l’eau, mais moi écœurée je dis : « j’en ai assez ! » En me rendant compte que l’eau absorbé avec tant de cupidité ne me laissera vivre pour l’éternité l’au-delà Les pensées de la liberté, les pensées d’un anachorète pour lequel la vie est plus facile et à la fois plus difficile à apprivoiser Elles m’inondent le cerveau, je lutte de nouveau de cette fois-ci contre l’inertie, La plume se sublime sur le papier, tout se brise, moi aussi je suis écrasée, Mon écrin grince sourdement et m’éloigne de l’acédie , J’ai sondé dans cet état pour revenir à un état plus réel, l’onirique, Pour que puis je retourne aux mains nues à la profondeur de la réalité illégitime Crois-je vraiment dans cette illégitimité tellurique ? Ou j’ai l’idée d’une mauvaise blague blasphématoire que Dieu ait pris beaucoup de soporifiques ? Beaucoup plus que moi, hélas, l’enfer, zutisme, dadaisme, j’ai gâché tout le poème et j’ai une souffrance paralytique Le zénith du brin d’herbe me quitte étrangeremènent, mais il commence le nadir d’une nouvelle forme de souffrance, Souffrance qui maintenant connait l’ecstasys, dichotomie orageuse de la valence cognitive et de ces éternels sens Qui chantent les malentendues de quelques espèces de je m’en fichisme Contre le dernier instant qui est devenu passé, je vais m’arrêter J’en ai marre, en effet, tout est devenu truisme…

Lyrica Cartiere diferite, aceeași sonerie la telefon, Scriu poezie sau filosofie, de ambele sau de nici una, Simt psihologica ataraxie, amară-i mina de creion, Căci din ea mi s-a așternut pe hârtie un veac din minciuna, Ce-a mijit spre a-mi hrăni infatuarea supremă, Crezând că lirica scrisă de mine nu e doar antipoezie modernă, Constând în cuvinte zvântate de-un vânt arid, Unul care nu provine din nadirul cognitiv, Ci dintr-un chip câteodată livid. Care se destramă când nu-și ia la timp... Lyrica.

Un segment de pseudofilosofie Iadul? De ce să nu fie voluta unei pipe care dintr-un matrapazlâc Putând a-și fi avut, sau a nu-și fi avut sorgintea-n vreodată și/sau în niciodată, Să devină un punct care se lăfăie în stânga și-n drepta unei drepte? De când cu gânduri paralele la mundanul vostru atât de rigid, De cutume și tabieturi prost cusut, Mă afund cu mintea în preistorii de cuvinte, Materie, spațiu și timp. Dezrobirea de trup e sicriul altora, Eu n-o să mai las de-acum nici o urmă de cerneală, Ataraxică cum sunt, reneg însemnări eschatologice, Căci am fost filosof și psihopomp doar pentr-o decadă, Acum sunt Eu, ființă abjectă ce gandește-n clișee scatologice. Salvându-mi maidanezul de conștiință, chiar și ființarea, Vă voi destăinui cu dragoste adevărată. Neafectată de vreo schimbare afectivă inopinată, Ce-i de făcut dacă-ți întorci privirea spre a Iadului ogradă. Ce butadă, Ce butadă ! Sufocantă ! Bineînțeles, fumezi o pipă, deschizi o poartă, Cauți un bar să-ți cumperi limonadă, Rămâi acolo, vin să te iau, Durează puțin cât să parcurg o dreptă. Nu dispera, Iadul are și intermitențe !

Stai, Garg, iti anihileze eu clerul de pe topic imediat

Nu stau tocmai bine cu logica la ora asta + ureche infundata. Dar nu este deloc vorba despre o asemenea creație, oricât de metaforic ai pune problema. Este vorba despre ființe insufletite, ba mai mult, cu conștiința, ca să aduc aminte de un personaj-personalitate Roportaliana. Aceste ființe, printre care m-am enumerat si eu la un moment dat, se razvratesc, din diferite motive. O poezie nu e decât o reprezentare grafica a simtamintelor mele, care ma poate reprezenta, care poate atrage critica pozitiva, negativa, de ambele. In schimb dacă eu as deveni mama, as face imprudenta sa dau naștere unei fapturi nevinovate din vinovăția mea, care pe parcurs isi va capata propria vinovăție, situația se pune altfel. Eu am greșit scriind acele lucruri despre Dumnezeu pentru ca nu am stiut cum sa pun unele problematici. I-am conferit, calități antropomorfe.

Nu mai sunt numai oloaga, acum sunt si surda de o ureche... Dacă eu nu binevoiesc sa las odată ambâțul si sa plec la doctor pentru nenorociți asta de răceală...

Că din câte știu, arhimandriții sunt acei monahi care pot sluji ca preoți

Nu. Pur și simplu e o funcție bisericeaască tipic grecească. S-ar traduce astfel titlu Omilia Pr. Arhim. Geronde PLacide

Totuși, aici, am găsit explicația asta https://stanthonysmonastery.org/pages/elder-ephraim A geronda is an Orthodox Christian spiritual leader

Eh, m-ar încânta să devin trducător legalizat, și pe partea de juridică și pe literatură, mai răsfoiesc și eu Constituția Franței, Codul civil și Codul Penal,dar deocadată doar frunzăresc. Examenele sunt prin aprilie-mai, la București. Dar învăț susținut pentru titularizare, din ianuarie mă apuc pentru traduceri. Deocomdată, observ că eu nu știu cum să traduc numele propriu Geronda din fraceza. Da, ăn cazul acesta trebuie tradus, că nu ar avea sens, adică ar anula 7 pagini de traducere, dacă eu nu găsesc echivalentul, Eu presupun că s-ar traduce prin Gherasim, dar doar presupun. Mă uit în calendarul ortodox de pe net, și nu-l găsesc pe Prea Sfinția Sa, în rândul sfinților.

Că tot vorbeam de chestii de religie. Am și eu un bacșiș, ceva de tradus, vreo 7 pagini, ceva teologic. Vezi, Garg? Așa scot eu bani din piatra seacă.

Acolo în satul meu natal, cu ctitoria unui lăcaș de cult ortodox de pe timpul unui anumit hatman, Sendrea, rubedenie cu Ștefan al nostru, e întrecere pe care eu mai cu stare în ale satului la popa. Și popa și-a cumpărat mașina noua.

Bunica-mea, da, de exemplu 10 lei popii la slujba, când de fapt mai mult de 2-3 lei , și ăștia cu îngăduință multa, că așa fac toate femeile din sat.

Herr Garg, servesc o cafea cu tine cu cea mai mare onoare. Asta cu ''sa fie că la toți ceilalti'' să ''fii că toți ceilalți'', a orchestrat timp mult peste mine. Dar spiritul meu rebel, luciferic (nah, sunt mai satanista decât tine), M-a făcut să repudiez tot ce suna in acel fel. A fost o lupta grea, ce-i drept, n-am putut încă de când călăream curcani sa lupta contra valurilor de acest fel, dar când s-a pavat întru totul conștiința, am izbutit de foarte multe ori cu succes. Acesta a fost și sfârșitul și începutul. Membrii familiei mele, cu spirite destul de gregare, rutinați, viciați, infestați cu microbul social, au obiectat întotdeauna modul meu de a fi, care te asigur, nu a fost extrem de greu de înțeles și extravagant. Să încerc să îți dau un exemplu: De ce să stai să înveți, te prostește atâta carte? Lăsa că te mărit eu cu un baiet tare bun dintr-un sat de după dealuri, o să fii și tu în rândul lumii. (Tata) Aveam 14 ani, iată că nu sunt in rândul lumii, nu am 4 copii și al cincilea pe drum, și intentat proces de divorț. După ce am terminat Masterul, individul patern, mi-a zis: ori vii și te angajezi la fabrica de ceaiuri din urbea noastră, ori vii în cătunul meu și te măriți. Vaaaleleu ce supărare a fost că n-am făcut nici una dintre cele 2. Nu știu de ce mi-am amintit chestiile astea abonimabile, ideea e că le tratez cu je m'en fichisme. Ce spune individul patern, nu există pentru mine. E ok, o să-l hrănesc cu lingurița când va fi paralizat de la AVC, de mai sta mult pe la Stânișoara și bea pufoaica aia la 1 leu-3 litri, dar să-l ascult, nu. N-am ce asculta de la el, are de cel puțin 20 de ani, că sa nu zic 25, alcool în sânge. De-ar fi fost numai tata problema... Dar eu, știi , am mai povestit, dar nu face rău să mai scriu, atât timp cât am depășit problema, să scriu că am trăit într-o bula de sticla. Dar ghici ce? Tot dictată de ceilalți. Era o tragedie când luăm cate un 8 la matematica. Se dorea să ajung doftor. Numai biologia îmi plăcea, in rest aveam alergie la științele pozitiviste. Deh, nu am mintea de acum. Bunic-meu, un politician rural pe timpul comunismului, director de spital al târgului despre care vorbim, (era economist, făcuse blestemata aia de Faculta de la București, Stefan Gheorghiu), ,, homo universalis'', cum îl consider eu (vorbea despre Marx,Engel, până la subiecte despre mașini de calcul, calculatoare, androizi, extratereștrii, Dumnezeu, șlefuia in lemn tot felul de jucării, îmi plăcea să stau iarna in atelierul său. Făcea dulapuri, cuiere, scaune, mese, repara ghete, activități agricole, conducea, povestea într-un mod acaparant despre întâmplările copilăriei lui, despre al II război mondial, juca șah, chiar și cu Pentiumul meu 2 pe care l-am avut în clasa a II-a, declama din Eminescu, Minulescu, Arghezi,Topârceanu Coșbuc, ma mai ajuta cu desenarea unei celule, probleme de fizica, de chimie, etc. Înainte să treacă acolo unde credem că este ceva , dar nu se știe ce, a fost nevoit să stea numai în casă. Asta după embolia pulmonara pe care a avut-o în apropierea Crăciunului, 2013, in urma căreia a supraviețuit dar s-a stins câteva luni mai târziu din cauza cancerului la stomac, la vârsta de 78 de ani. In fine...voiam să spun că atunci am făcut rost de o culegere de matematica pt profil real, de cl.a 12-a. Ce făcea omul toată ziua? Se distra rezolvând exerciții. A fost puțin și el influențat de ce credeau ceilalți că deh, fiind o autoritate a sătenilor se gândea: Pai daca eu n-o sa cresc oi, ce-o să zică Aniculaiesei P, cel care o ține pe Maricica lu'Vadana, sora Marghioalei lui Prihană? Dar i s-au mai dus frica aceea, bunica-mea, in schimb a rămas pe poziție. Și eu și până în ziua de azi. Iar eu nu sunt medic, nici macar asistenta medicala, c'est la faute à Voltaire

Ca ma gândesc mai bine, la mine sunt la fel...o să argumenteze când ajung într-un loc unde pot medita asupra acestui fapt, unde e mai călduț.

Încă odata: iertare ca te-am trezit! Eu abia acum ma pun sa dorm. Am luat un Imo, ultimul pe care il aveam, mi-am adus aminte de el si l-am cautat. Devine dulce intunericul si liniștea nu mai face zgomot. Sprr sa te trezești in forma! O zi buna!

Simon Magicianul

Garg, nu știu de ce, dar am voința tâmpită de ați spune că nu mai beau. Eh, ete glumă...ai servesc câte o gură de votkuliță, câte o bere, la o lună-două, dar o fac din cauza unor motive bine întemeiate, nu a impulsurilor. Nu neapărat a impulsurilor. Și nu-mi lipsește deloc alcoolul, Mă mai ocup, din când în câd cu suradoze de medicamente. Asta e regretabil, într-adevăr, sper să treacă, fiindcă se pare că nu îmbătrânesc ca să rămân neiluminată. Poate îți dau o bere la primul salariu, ți-o las acolo la sensul giratoriu din târgul nostru, că mi-ai zis odată ceva dur, dar care m-a făcut să mă mobilizez. Și iată, că deși situția nu s-a schimbat atât de mult, vorbele de încurajare, făcută și într-un mod dur, mă ajută să mă ridic de fiecare dată și să construiesc ceva. Aș putea să am un serviciu mai repede, am eu un fel de PCR care ar putea înfăptui niște minuni peste noapte, dar nu foi face nici o samavolnicie, mă voi ridica di propriile puteri. Voi ecloza, sau nu.. Da, trebuie să mă cumințesc cu medicamntele, uneori îmi provoacă schizofrenie indusă, cum o numesc eu...Să fi auzit ce înjuram într-o seară monofiziții,,,l