Am văzut întâmplător pe un canal TV o scenă cu vindecări miraculoase care, deși mi-a atras atenția, nu avea darul de a se remarca prin ceva special. Acea categorie de spectacol, de regulă asociat cu șarlatania, dar și cu credința oamenilor simpli în minuni. Dar nu în orice fel de minuni, ci în acelea pe care semeni de-ai lor le pot săvârși, vindecându-i de boli reale sau imaginare. Nu am stat să analizez cu atenție fenomenul și nici nu vreau să pretind că aș fi un bun cunoscător al acestei chestiuni. Cred totuși, că astfel de manifestări care exploatează public suferința oamenilor și ale căror rezultate benefice stau sub semnul îndoielii, nu sunt degeaba asociate unei lumi cu o moralitate dubioasă. Chiar dacă o parte semnificativă a acestui tip de reprezentație ar fi doar placebo, tot nu merită ignorat răul enorm pe care îl face credinței autentice, asociind-o cu pungășia și cu atașamentul păgubos față de escroci. Poate e doar o viziune personală, dar cred că tratarea suferinței e un lucru serios și astfel de spectacole au ca rezultat bagatelizarea acesteia. Cu atât mai mult cu cât rezultatele sunt în majoritatea cazurilor incerte.

Totodată, dacă am deschis subiectul, e greu să nu aduc în discuție și cazurile autentice de vindecători sau de oameni vindecați prin credință. Aceste cazuri nu apar doar în cazul unei religii anume după știința mea, și, în cazul vindecătorilor, acest talent veridic și extraordinar nu e dublat în mod obligatoriu de atașamentul față de o religie anume. Este o însușire specială care poate deveni, prin exercițiu se pare, o binefacere pentru cei aflați în durere.

Am aflat de astfel de lucruri din gura târgului, căci presa serioasă păstrează o rezervă îndreptățită față de subiect . Pe de-o parte ținând cont de raritatea și excelența acestor cazuri, pe de alta, știindu-se de naivitatea multora dintre noi. Și nu în ultimul rand, de starea cu totul specială în care ne aflăm atunci când suferim, momente în care am fi, din disperare, gata sa oferim încredere chiar și unor mincinoși.

Totuși, în afară de cazurile bine documentate din istorie, sau izvorâte din medii religioase care pot fi considerate credibile, eu mai țin cont de o sursă de informație. Și anume cultura de vârf. Deși operele marilor autori sunt alcătuite de regulă din ficțiune, ele vin din studiul atent și tenace al realității, o sursă inepuizabilă și fascinantă de idei.

În privința cazului de fața, îmi aduc aminte de o povestire de Tolstoi. Nu mai știu numele nuvelei, am împrumutat definitiv cartea după ce am citit-o, și încă regret asta, căci nu mai știu unde să o găsesc.

Aici este urmărita viața unui călugăr plin de credință, de voință, curat la suflet și la trup care își petrece viața într-o aspră asceză. Spre sfârșitul vieții capătă și acest dar al vindecărilor miraculoase făcând astfel mult bine semenilor săi. Ajunge deci la senectute, împăcat cu viața, un exemplu și un stâlp moral al comunității din care face parte. În acest moment al vieții sale se întâmplă totuși un eveniment. Într-o noapte, aflat singur în chilie primește o vizită stranie. Nebuna satului, oropsită de lume dar și de propriile ei neputințe, biată ființă fără adăpost, bate la ușa chiliei pentru găzduire. Călugărul, greu încercat de tot felul de ispite o primește în odăița sa sărăcăcioasă. Nu rezistă însă acestei ispite și păcătuiește cu sărmana creatură pierzând astfel toate darurile pe care le obținuse. Povestea nu se oprește aici, însă nu îmi mai aduc aminte sfârșitul.