Una din soluțiile de a scăpa de vinovăție după un rău făcut altui om este să-l consideri animal. În felul ăsta ai participat doar la o distracție inocenta. Dacă în alte epoci putea fi invocată ca scuză ignoranța, astăzi nu mai e posibil. Cine știe să citească, poate deschide o carte de biologie. Iar dacă și-ar cerceta propria cultură, ar afla mai multe despre om decât și-ar dori. În cazul în care nu s-a dumirit, s-ar putea cerceta pe sine. Dacă află acolo un om, probabil că se va simți vinovat.
O alta cale este aceea de a te considera și pe tine, cel cu răul, tot un animal. Ceva ce ar putea suna ca în proverbe, sau mai nou, ca în cărțile de biologie de care am mai vorbit: leul care mănâncă maimuța, peștele cel mare înghite pe cel mic, păianjenul care prinde muște. Și acest mod de a pune problema e riscant pentru că se poate dovedi că răul nu a fost făcut unui animal ci unui om, și, după cum se știe, omul este deasupra tuturor animalelor.
Mai exista varianta vânătorului care pleacă la vânătoare, și, prins complet de aceasta îndeletnicire străveche, rănește sau ucide alt om. O judecată dreaptă ar limpezi lucrurile.
Nota de față nu e pentru cei care cunosc bine diferența dintre om și animal, dar continuă dintr-un motiv sau altul să își trateze semenii ca pe animale. Până la ei nu ajunge ceea ce eu pot scrie.
Uneori am impresia că oamenii fac referire la autoritarism fără să înțeleagă cu adevărat despre ce vorbesc. Mi se pare că noțiunea pe care o au este destul de vagă, și își imaginează despre acesta că este de fapt tot o formă de democrație unde se practică o restrângere a unor libertăți pentru binele comun.
Nimic mai fals cred eu . Autoritarismul nu mai are nimic în comun cu libertatea de a alege care într-o democrație se presupune că există . Pe scurt, autoritarism înseamnă concentrarea puterii în mâinile unui grup de oameni sau a unei singure persoane. Autoritarism mai înseamnă că aceste persoane hotărăsc după bunul lor plac cum merg lucrurile în lumea pe care o conduc, hotărăsc cine e bun și cine e rău, cine trebuie tratat bine și cine trebuie tratat rău, hotărăsc cine trăiește și cine moare. Autoritarismul exclude total libertatea de a alege a indivizilor, libertatea de gândire și în cele din urmă orice fel de inițiativă independentă sau judecată personală. Indivizii care ajung acolo vor vrea sa aranjeze lucrurile după mintea lor, pentru că așa vor ei, fără să țină cont de nimic. Și pentru că au în permanență conștiința ilegitimității lor, vor fi obsedați de control, de posibilitatea de a-și impune voința prin orice mijloace. Menținerea la putere va fi asigurată desigur de folosirea forței.
Ținând cont și de tehnologia modernă care nu mai are limite în obținerea oricărei date, despre orice persoană, oricând, nu e greu de imaginat ce poate însemna o conducere autoritară în zilele noastre.
Scriu aceste rânduri pentru cei care văd în autoritarism o salvare, o cale de ieșire pentru situațiile uneori dificile pe care libertatea le implică. Nu există tirani buni.
Am văzut întâmplător pe un canal TV o scenă cu vindecări miraculoase care, deși mi-a atras atenția, nu avea darul de a se remarca prin ceva special. Acea categorie de spectacol, de regulă asociat cu șarlatania, dar și cu credința oamenilor simpli în minuni. Dar nu în orice fel de minuni, ci în acelea pe care semeni de-ai lor le pot săvârși, vindecându-i de boli reale sau imaginare. Nu am stat să analizez cu atenție fenomenul și nici nu vreau să pretind că aș fi un bun cunoscător al acestei chestiuni. Cred totuși, că astfel de manifestări care exploatează public suferința oamenilor și ale căror rezultate benefice stau sub semnul îndoielii, nu sunt degeaba asociate unei lumi cu o moralitate dubioasă. Chiar dacă o parte semnificativă a acestui tip de reprezentație ar fi doar placebo, tot nu merită ignorat răul enorm pe care îl face credinței autentice, asociind-o cu pungășia și cu atașamentul păgubos față de escroci. Poate e doar o viziune personală, dar cred că tratarea suferinței e un lucru serios și astfel de spectacole au ca rezultat bagatelizarea acesteia. Cu atât mai mult cu cât rezultatele sunt în majoritatea cazurilor incerte.
Totodată, dacă am deschis subiectul, e greu să nu aduc în discuție și cazurile autentice de vindecători sau de oameni vindecați prin credință. Aceste cazuri nu apar doar în cazul unei religii anume după știința mea, și, în cazul vindecătorilor, acest talent veridic și extraordinar nu e dublat în mod obligatoriu de atașamentul față de o religie anume. Este o însușire specială care poate deveni, prin exercițiu se pare, o binefacere pentru cei aflați în durere.
Am aflat de astfel de lucruri din gura târgului, căci presa serioasă păstrează o rezervă îndreptățită față de subiect . Pe de-o parte ținând cont de raritatea și excelența acestor cazuri, pe de alta, știindu-se de naivitatea multora dintre noi. Și nu în ultimul rand, de starea cu totul specială în care ne aflăm atunci când suferim, momente în care am fi, din disperare, gata sa oferim încredere chiar și unor mincinoși.
Totuși, în afară de cazurile bine documentate din istorie, sau izvorâte din medii religioase care pot fi considerate credibile, eu mai țin cont de o sursă de informație. Și anume cultura de vârf. Deși operele marilor autori sunt alcătuite de regulă din ficțiune, ele vin din studiul atent și tenace al realității, o sursă inepuizabilă și fascinantă de idei.
În privința cazului de fața, îmi aduc aminte de o povestire de Tolstoi. Nu mai știu numele nuvelei, am împrumutat definitiv cartea după ce am citit-o, și încă regret asta, căci nu mai știu unde să o găsesc.
Aici este urmărita viața unui călugăr plin de credință, de voință, curat la suflet și la trup care își petrece viața într-o aspră asceză. Spre sfârșitul vieții capătă și acest dar al vindecărilor miraculoase făcând astfel mult bine semenilor săi. Ajunge deci la senectute, împăcat cu viața, un exemplu și un stâlp moral al comunității din care face parte. În acest moment al vieții sale se întâmplă totuși un eveniment. Într-o noapte, aflat singur în chilie primește o vizită stranie. Nebuna satului, oropsită de lume dar și de propriile ei neputințe, biată ființă fără adăpost, bate la ușa chiliei pentru găzduire. Călugărul, greu încercat de tot felul de ispite o primește în odăița sa sărăcăcioasă. Nu rezistă însă acestei ispite și păcătuiește cu sărmana creatură pierzând astfel toate darurile pe care le obținuse. Povestea nu se oprește aici, însă nu îmi mai aduc aminte sfârșitul.
Datorită schimbărilor rapide, profunde și a crizelor de toate felurile ce ne încearcă în prezent, apar destul de des în media referiri la sistemele totalitare din secolul trecut. Nu cred că este rău să se vorbească despre pericolele ce ne pot încerca dacă slăbim vigilența.
Deci unele concluzii se pot trage din ce s-a întâmplat pentru a recunoaște și în prezent tiranii și a încerca sa le aducem adevărata față în lumina înțelegerii. Nu o să fac referire la demagogii de trei parale care iau tot felul de etichete prăfuite și le aplica dușmanilor politici fără nici o urmă de discernământ sau minimă cultură istorică. Ci la cei autentici.
Pana la urmă cum putem defini un tiran? Cum îl putem recunoaște? Trebuie sa aibă în mod obligatoriu mustăcioară și să urle într-un microfon? Trebuie să poarte uniformă militară? Sau cârlionții aranjați în jurul singurei urechi vizibile?
Eu cred ca îl poți deosebi după tiparul de gândire și după obsesiile de care nu scapă oricât s-ar ascunde. Cred că toți tiranii alcătuiesc o categorie distinctă și au însușiri ce pot fi identificate cu ușurință de către orice observator neutru. Înainte de a porni în căutarea lor este înțelept să afli unele lucruri.
În primul rând trebuie să știi că un tiran nu poate fi contrazis. El are întotdeauna dreptate absolut orice ar spune. Nu cred că am nevoie să argumentez asta. Faptele lor vorbesc de la sine prin tine. Gândește-te atent la ce ți-e frica chiar și să formulezi și o să știi exact despre ce vorbesc.
Un tiran nu poate fi criticat. În nici un fel de circumstanță. Dacă un patron, spre exemplu, își poate concedia angajații pe care ii plătește pentru că a fost criticat, un tiran poate concedia angajații oricui pentru așa ceva.
Un tiran nu iartă. Niciodată. Oricât timp ar trece, oricât ai plăti pentru o reala sau inventată greșeală, nu te aștepta la iertare.
Un tiran nu are limite în a face rău semenilor săi. E unul din motivele pentru care a ajuns și se menține la putere. Puterea este probabil singurul său atașament.
Pentru un tiran nu exista altă dreptate decât aceea care îi aparține. El este dreptatea. Cât de dreaptă este aceasta însușire a lui poți să judeci singur cititorule privind la multele legi strâmbe ce-ți strică și ție viața.
Tiranul este superior oricui, orice ar face. Dacă nu mă crezi, pune în discuție unul din lucrurile pe care ți le-am enumerat și ai să vezi că am dreptate.
Acestea trebuie neapărat să le știi înainte de a-ți exercita dreptul tău la liberă exprimare. Sunt absolut convins că de vei merge în direcția asta vei descoperi și alte însușiri ale tiranilor care mie poate mi-au scăpat.
Gravură - Marcel Chirnoagă
Răsfoindu-mi notele am remarcat un ton care poate fi interpretat drept moralist. Aș dori să clarific un pic lucrurile în aceasta privință.
Cred că pentru a face morală trebuie sa fii tu însuți moral. Poți să fii moralist și fără să fii moral dar nu ar trebui poate să te miri dacă nu te ia nimeni în seamă, ești privit cu suspiciune sau se lipește de tine batjocura semenilor. Totuși, în mod paradoxal, oamenii cu adevărat morali sunt, cred eu, rareori moraliști. Mai cred că moralitatea vine și cu o doza importantă de modestie și discreție lucruri care sunt greu de conceput pentru un moralist. Pe acesta din urmă mi-l imaginez mai degrabă agresiv, orgolios, complet lipsit de prudență și înțelepciune, dar plin de credință și de dorința nedisimulată de a schimba stări de lucruri ce ii par periculoase sau greșite. Evident că e fără înțeles să critici hoția dacă tu însuți ești hoț, minciuna dacă îndrugi numai gogoși, desfrânarea dacă ești desfrânat, etc. Se poate și asta, lumea noastră este plină de posibilități, dar atunci nu te mai numești moralist ci doar clasicul lup în piele de oaie, o specie tot timpul la modă.
Revin deci la notele mele, și la clarificarea pe care o consider necesară.
Nu mă consider moralist pentru că nu îndemn oamenii să se schimbe după felul în care cred eu că ar fi bine. M-am străduit să nu scriu decât de lucruri pe care le-am studiat, fie și superficial. În speranța ca asta să fie de folos cuiva care parcurge textele cu atenție. Implicarea emoționala cred că s-a aranjat natural în subiectele tratate, pentru că ceea ce îmi afectează semenii mă afectează și pe mine. E un lucru firesc, nu suntem singuri pe lume și nici nu suntem mașini lipsite de suflet. De asemenea, nu mă consider moralist pentru că majoritatea notelor cred că-s mai degrabă exerciții de gândire. Acțiunile noastre au consecințe. Iar ceea ce facem se poate uneori înscrie într-o logică. Aceasta poate duce la limpezirea unor situații. Iar înțelegerea a ceea ce trăiești îți ușurează suferința și te ajută să iei decizii corecte. Nu mă cred infailibil așa cum un moralist ar trebui să fie, sunt plin de îndoieli și ezitări, habar nu am dacă fac bine sau rău cu notele mele. Sper doar să ajut oameni mai confuzi decât sunt eu. De asemenea nu mă pot lăsa sedus de labirintul steril și lipsit de compasiune al psihiatriei sau al psihologiei, unde cei care s-au rătăcit acolo îi rătăcesc și pe alții. Așa cum am mai spus, îmi îndemn puținii cititori la discernământ, atenție, și, de ce nu, la simț al umorului.
Probabil ca una dintre cele mai mari catastrofe produsă în politica ultimelor decade este amestecul acesteia cu sexualitatea. Sexualitatea devenită temă în dezbaterea publică, parte din programe guvernamentale care de care mai ciudate și mai înspăimântătoare. Sexualitatea devenită mijloc de a obține popularitate și voturi. Aducerea în prim planul atenției publice a unei categorii de lucruri care ține prin excelenta de viața intimă, personală, privată. O chestiune din existența fiecăruia dintre noi despre care nu vorbești cu ușurință, nu o discuți cu oricine și oricând, nu o dorești afișată din motive care țin de civilizație și de o minimă igienă morală. Acel capitol din viața ta despre care, dacă nu lucrezi în industria pornografiei, nu vei dori poate să faci din el subiect de conversație pentru nimeni altcineva decât pentru persoanele alese de tine. În cazul în care dorești sa faci și asta.
Un vocabular care într-un trecut nu foarte îndepărtat era folosit doar de băieții de liceu pe ascuns, acum se lăfăie în locuri care de care mai respectabile și mai neașteptate. Iar alături de vocabular stă lipită uneori și lipsa totală de pudoare, de rușine, de sfială. Politica intrată într-un domeniu de care ar fi trebuit sa se țină departe, silită chiar de definiția ei - administrarea treburilor publice. Ne mai putem mira astfel de explozia de ură, agresivitate, ticăloșie, vulgaritate și obscenitate ce pare ca țâșnește în aceste zile de peste tot fără nici o opreliște?
Am auzit în urmă cu multă vreme o zicală pe care o reproduc aici: "Să te ferești de omul care a citit o singură carte!". Cred că se poate extinde puțin și asupra celor care susțin fără discernământ un singur principiu, o singură valoare, sau un singur concept. În afară de faptul că e posibil să te tragă după ei, vor terfeli și ideea pe care pretind ca o apără. Ei nu văd că fragila piesă pe care o dețin face parte dintr-un întreg care nu se arată celor ce poartă ochelari de cal. La capăt vor înțelege poate că au speriat lumea, și că ceea ce susțineau nu mai are nici o importanța. Că un alt adevăr a răsărit înaintea lor. Unul pe care vor trebui sa îl înfrunte din fundătura unde i-a cărat lipsa lor de viziune.
Am asistat la tot felul de controverse de-a lungul timpului pe forumuri sau chaturi, încercând să deslușesc cu mintea mea, nu foarte strălucită, despre ce se vorbește. Pe forumuri lumea vine de obicei să discute în contradictoriu, lucru salutar în opinia mea. Mai sunt și dezbaterile din media dintre care unele sunt extrem de interesante. Dar nu despre acestea îmi doream sa spun ceva.
Sunt genul de persoană introvertită, singuratică, asa că am participat destul de rar la controverse. Am fost angajat în multe locuri având drept colaboratori oameni foarte diferiți între ei.
Aici, lucrurile căpătau se pare cu totul altă semnificație. Subiectul discutat ducea la certuri fără nici o finalitate indiferent de natura lui. Părerile erau în permanența ireconciliabile și creau o tensiune, cred eu, artificială. Toți își doreau ca punctul lor de vedere să prevaleze înaintea celorlalți iar asta ridica bariere invizibile dar de netrecut. Am asistat chiar la dispute unde cei implicați susțineau aceeași soluție dar continuau încă să se certe. Așa am înțeles că nu urmăreau rezolvarea problemei ridicate de treaba pe care o aveau de făcut. Erau în fapt chestiuni legate de orgoliu și putere.Asta bloca desigur totul și lăsa din păcate lucrurile nerezolvate, sau rezolvate de cel cu vocea mai puternică.
Am regretat de fiecare data când am încercat să intervin spunându-mi părerea. Nu neapărat pentru că felul în care priveam eu lucrurile ar fi fost cel mai bun și nimeni nu recunoștea asta. E foarte greu de spus la un moment dat care ar fi soluția cea mai bună pentru o problemă. Până la urmă de aceea există dezbateri. Am regretat pentru ca m-am simțit înșelat. Cele ce țin de personalitate ar trebui să își găsească dezlegarea în moduri specifice acestora, iar restul ar avea nevoie poate de luciditate și de o anumită detașare, pentru o sănătoasă claritate în gândire.
Observ o tendință în media de a găsi scuze pentru minciună. Se inventează și cuvinte sau noțiuni pentru aceasta, în speranța că adevărul ar începe să se pitească, să rămână neexprimat, să nu mai iasă la lumină. În paralel a apărut și o întrebare exprimată când ironic, când batjocoritor, când sceptic ori pe un ton enervat: "ce e adevărul?" . Multă lume nu pare a avea nici măcar curiozitatea elementară de a înțelege deosebirea dintre adevăr și minciună, semn că minciuna a prins rădăcini atât de adânci în conștiința lor încât nu mai găsesc nici un înțeles pentru acest cuvânt.
M-am gândit și eu zilele astea la adevăr și la un mod cât mai eficient de a încurca lucrurile și mai rău.
Să presupunem că există un domn, Domnul Popescu. Acest Domn Popescu se decide într-o vineri să meargă la teatru și își duce la îndeplinire decizia în seara aceleiași zile.
Pâna aici nimic anormal. Mii de oameni merg la teatru în fiecare seară în toată lumea. E un fapt banal. După câteva zile de la micul eveniment, Domnul Popescu, întrebat dacă a fost la teatru sau nu, minte în această privință. Spune că nu a călcat pe-acolo. De aici lucrurile se complică. De ce a mințit Popescu? Căci adevărul e cât se poate de evident. Popescu a fost în seara de vineri a anului cutare, luna cutare, săptămâna cutare la teatru.
Presupunând că avem acces la absolut toate datele de care avem nevoie putem începe o investigație.
Astfel aflăm că Domnul Popescu are o nevastă foarte geloasă care îi urmărește fiecare mișcare. Mai aflăm că a cedat de foarte multe ori în fața geloziei ei și această slăbiciune a făcut din el un om nesigur, hăituit și în permanentă stare de alertă. Putem spune deci că am lămurit situația. Popescu a mințit pentru a nu provoca o noua ceartă cu soția. Dar cu cât știm mai multe cu atât aflarea adevărului devine mai complicată.
Domnul respectiv nu și-a mințit doar nevasta în această privința ci și pe unul din cei mai buni prieteni ai săi, Domnul Vasilescu, care o detestă pe Doamna Popescu din motive evidente. Domnul Vasilescu este cunoscut și ca un om foarte discret deci eroul istorisirii noastre nu ar fi avut nici un motiv să-l mintă.
Astfel, tot cercetând, aflăm ca Domnul Popescu și domnul Vasilescu au o cunoștința comună. Violeta Andreescu este una din stelele teatrului local iar Domnul Vasilescu a făcut o mare pasiune pentru aceasta, fără să fie încurajat în nici un fel însă.
De asemenea mai există o persoană care îl urmărește cu atenție pe Domnul Popescu, vizita lui la teatru și relația sa cu domnișoara în cauză. A fost martor la prima lor întâlnire în mod întâmplător și i s-a părut că a văzut înfiripându-se ceva. Așa mai auzim că nu doar Domnul Vasilescu a făcut o mare pasiune pentru Violeta Andreescu ci și Domnul Răpciugă care e secretar de stat. Domnul Popescu nu îl cunoaște pe Domnul Răpciugă și nici nu și-ar dori sa îl cunoască. În aceeași situație e și Domnișoara Andreescu . Oricum pe domnul Răpciugă nu își dorește nimeni să-l fi cunoscut, este unul din motivele pentru care a ajuns atât de sus în ierarhie. Mai știm că Domnul Popescu este de meserie programator și nu vrea să recunoască nici față de el însuși că de fapt a fost la teatru să o vadă pe Violeta. Cu atât mai mult cu cât această domnișoară s-a interesat de el în mod discret. Chiar dacă Popescu nu știe de Răpciugă nimic, îi poate bănui existența. Intuiește dealtfel o lume mai complicată decât viața sa obișnuită, o lume cu care nu vrea să aibă însă nici un fel de legătură.
Aș putea fi întrebat, bun, și care e adevărul în toată povestea asta?
Dacă cititorul acestor rânduri îi face povestea publică, Popescu poate să mintă cât vrea in legătură cu pasiunea lui pentru teatru. In extremis îl așteaptă un divorț, răzbunarea Domnului Răpciugă, dușmănia de lungă durată a Domnului Vasilescu și disprețul profund al Domnișoarei Andreescu. Dacă nimeni nu o face publică este doar o afacere personală așa cum ar fi trebuit să fie de la început.
Ținând totuși cont că am intrat într-o epocă unde adevărul nu mai contează și fiecare crede ce poftește, se poate spune cu mâna pe inimă că Domnul Popescu nu a mai fost la teatru din adolescență, cu atât mai puțin în acea seară de vineri.
PS Probabil că faptele expuse ar fi ușor diferite în cazul în care numele personajului principal ar fi D. Ahab, D. Pierre, D.Schmidt, D. Smith, D. Enrique, D. Mario etc.
Sunt un jucător de șah mediocru. De aceea prefer adversari de aceeași calitate, sau ceva mai buni. Intru în acest joc pentru a mă distra, pentru amuzament sau relaxare. Situațiile surprinzătoare apar oricât de mult aș gândi fiecare mutare, și ăsta e motivul pentru care îl iubesc. Pentru mine e imprevizilbil, și adesea rămân cu impresia că nu gândirea este cea care îi decide deznodământul, așa cum s-ar putea presupune, ci alte considerente. Poate viclenia, poate agresivitatea, poate răbdarea, poate toate la un loc. În pofida aparențelor, cred ca este cel mai misterios, mai uimitor și mai nobil joc pe care îl cunosc, ținând cont de simplitatea lui. Și un copil îi poate învăța regulile foarte repede. Totuși sunt perfect conștient că pentru a deveni un bun jucător de șah nu ajunge voința, ci este necesar un talent cu totul special pe care nu oricine îl posedă.
Pare un truism, dar structura intimă a șahului e stabilită de reguli și de respectarea lor de către cei care îl joaca. Pentru ceilalți piesele pot însemna orice. Se pot atârna în jurul gâtului pe o sfoară. Poți să le arunci în cineva care a fost obraznic cu tine. Poți să le pui în barcuțe de hârtie apoi să le porți în nemiloase bătălii navale. Poți să te scobești în nas cu nebunul, în dinți cu regina și în urechi cu regele. Poți să le faci hainuțe mici din hârtie colorată și să dormi alături de ele. Poți să le construiești un mic altar și să te închini în fața lor. Poți să le fierbi, să le prăjești, să le pui la afumat sau la murat. Nu o să aduc în discuție și alte utilizări din motive care țin de cuviința, pudoare și decență.
Poate că un om inteligent ce nu îl știe dar are în fața tabla și setul complet de piese va înțelege că e vorba de un joc. Dacă este și educat i-ar fi ușor să înțeleagă simbolurile. Însă mi-e greu să cred că ar putea inventa reguli pentru ele în așa fel încât să obțină ceea ce șahul este astăzi după secole întregi de cizelare.
Acest îndemn mi-a trezit bucurie când l-am aflat. M-a făcut să cred că în sfârșit toate aspirațiile mele abjecte se pot transforma în realitate. Că pot șicana oamenii pe care îi disprețuiesc până își pierd mințile. Că îi pot urmări pe cei care mi-au făcut rău și în gaură de șarpe iar când îi găsesc acolo pot turna plumb topit . Că le pot devasta viața celor ce m-au batjocorit, cu un simplu semn. Că aș putea să strâmb fără leac sufletele bârfitorilor mei. Că aș fi in stare să sluțesc lumea întreagă așezând pe fața ei zâmbetul meu acru. Am înțeles că acest îndemn, fii tu însuți, scuză absolut orice rău aș face. Că trăim vremuri în care fii tu însuți e lege.
Apoi bucuria mi-a pierit. M-am gândit că dacă aș întreprinde lucrurile enumerate mai sus nu m-aș mai putea bucura de restul. Că mi-aș petrece existența scârboasă printre păianjeni, șerpi ori scorpioni, căci astfel de creaturi sunt ele însele, făcând în permanența ce le place.
Îndemnul nu imi era adresat deci mie.
În ultima vreme am urmărit cu atenție dezbaterile care se poartă pe tema egalității. Căutând opinii în toate taberele preocupate de subiect pentru a întelege ce se discută de fapt. Căci punând în centrul atenției conceptul și studiindu-l, poți ajunge la tot felul de concluzii.
Pe parcursul acestui "studiu" a încolțit o idee care-a început sa se transforme-n convingere. Ceva mi-a părut profund greșit în abordarea și dezvoltarea chestiunii. O să notez deci niște observații, pentru a nu lua de-a gata datele din media, fără o verificare, fie ea și sumară.
În primul rând, am credința că mă aflu în fața unei escrocherii, a unei scamatorii. Parcă nu s-ar vorbi despre egalitate. Într-adevar, cuvântul folosit obsesiv este egalitatea, dar în spatele lui se arată parcă altceva. Ștergerea identitații.
Egalitatea ar avea nevoie de criterii obiective necesar a fi argumentate. Pe când uniformizarea, în forma susținută de cei ce o doresc nu are nevoie decât de abuzul constant asupra oricarei opoziții. Egalitatea este de ceva vreme o valoare recunoscută. Ea ar presupune și respect pentru opiniile celorlalți, altele decat ale lor. Și mai ales, un lucru pe care aceștia nu îl aduc în discuție - respect față de valorile celorlalți. Pentru că ei nu neagă opinii, ci contestă, adeseori furibund și obscen, valorile. Încearcă să creeze prin orice mijloace, starea de fapt conform căreia, singurii autorizați în a avea păreri sunt ei, și singurele opinii valabile, ce merită atenție, le aparțin.
Discursul susținătorilor acestui demers (cu voie sau fara voie) nu-i prea bogat, conține doar câteva idei fixe repetate obsesiv si isteric.
Aici ies în față câtea cuvinte. Si toate folosesc drept paravan egalitatea.
"Diversitate" e unul din ele. O să încerc să explic.
Arma utilizată în cauză e, cred eu, nihilismul. Negarea valorilor. Dar e ineficient sa negi valorile într-o dezbatere respectabilă, civilizată și politicoasă.
Deci inventezi probleme pentru un grup care caută scandalul cu orice preț. Unul a cărui atitudine, mod și stil de viață sunt în sine scandaloase. Îl ții în centrul atenției prin toate mijloacele pe care influența, banii și puterea le pot oferi. Odată ce acest grup a căpătat notorietate aduci în prim plan în numele egalității tot ceea ce poate fi numit valoare, apoi lași acest "ansamblu" infam să se manifeste in voie.
Rezultatele sunt previzibile. Degradarea și târârea în noroi a unor teme importante din discursul public. O întreagă cultură a politeții, a bunelor maniere și a bunului simț aruncată în derizoriu. Alterarea sensurilor cuvintelor (și a valorilor asociate cu ele) prin utilizarea lor abuzivă în dezbateri abjecte presărate cu atacuri la persoană, limbaj obscen și insinuări scabroase.
Suprimarea libertătii cuvântului, de opinie și a expresiei nu e departe. Acestea vor fi înlocuite de grija noastră permanentă, izvorată din frică, de a nu-i supăra pe acești indivizi hipersensibili, extrem de irascibili și gata în permanență de victimizare pentru ce n-au reușit cu scandalul. La final, dupa ce au obținut în acest mod puterea, anularea de facto prin legislație a diversității și impunerea unor reguli arbitrare și discreționare care să îi favorizeze în toate modurile.
Am vorbit despre nihilism. O să încerc să așez problema și în alt mod, mai simplu de înțeles.Nu e nevoie de un discurs special, inteligent, coerent și argumentat pentru a nega valorile. Prezența unui clown care iși face meseria la o adunare serioasă aruncă orice discuție purtată acolo în derizoriu. Nu poți avea un discurs credibil dacă stilul și condițiile în care o faci nu este adaptat demersului tău. Evident, nu e greu să devii tu insuți o unealta eficientă pentru negarea unei valori. O vanitate, un viciu, o slăbiciune pentru ceva ori altceva, sau doar propria inconsecvență pot compromite ce încerci să aperi. Media ne-a învățat cu asta. Ce cred că face lucrurile deosebite acum, e scara la care se petrece această acțiune distructivă. Și deloc de neglijat - voința lipsită de minte care o animă.
E de prisos să spun că diversitatea stă alături de cei care au valori diferite dar reușesc să se înțeleagă. Ori, viziunea politică a acestor indivizi este vădit tiranică. Nu acceptă nici o altă opinie decât cea susținută de ei, terfelirea convingerilor celorlalti, lipirea de etichete infamante, victimizarea manipulatoare cu scopul obținerii puterii sunt practici obișnuite.
Discriminarea apoi. O utilizare perversă pentru un cuvânt delicat. Discriminare ar însemna în mod implicit acceptarea diversității. Nu poți discrimina decât dacă ești conștient de diversitate. Iar a discrimina face parte din procesul obișnuit pe care orice alegere raționala îl parcurge. Printr-un truc propagandistic discriminare a ajuns sinonim cu prigonire. Campania purtată în această direcție nu va duce totuși la ștergerea diferențelor dintre șobolani și lebede, dar poate însemna scandal pentru nefericiții care le observă.
Toleranța. Ultimul, dar nu cel din urmă. Cât de toleranți sunt ăștia cu tot ce-i altfel decât ei se poate ușor verifica. E de ajuns să-i contrazici.
Întrebarea legitimă ce poate apărea după citirea acestor rânduri este desigur, cine face asta și de ce? Cel mai ușor răspuns este evident - cel care plătește. Motivația reală ar sta probabil bine pitită în firea omului cu banii. Dar mi-e tare greu să cred că răspunsul este atat de simplu. Dacă mi-aș dori să fac rău m-aș ascunde bine.
Textul de mai sus nu este o încercare de a minimaliza încercările prin care au trecut cei ce s-au simțit cu adevărat persecutați din felurite motive. Am pornit de la ideea că egalitatea noastră ca cetățeni este ceva de la sine înțeles. Nu cred însă că putem scăpa de discriminare. Nici chiar dacă vom fi cu toții identici.
Am tot amânat nota pe care urmează sa o scriu. Am considerat în permanență că nu e împlinit gândul pentru a prinde o formă coerentă. Am crezut că ar trebui să aflu mai multe înainte de a scrie, că ideea de la care am pornit e incompletă și informă. De ce am decis totuși să mă apuc de lucru? Pentru că, chiar dacă părerile mele sunt în continuare confuze, nelămurite și greu de articulat, am impresia într-un fel tot atât de neclar, că ceea ce vreau să spun se cere cumva spus. Că dacă mai amân mult dispare totul, chiar si dilemele. Că dacă e măcar un om interesat undeva acolo, atunci merită să i-o spun lui sau ei în speranța că ii va folosi la ceva. Concluziile la care am ajuns pâna acum sunt destul de simple totuși.
Într-o notă anterioară vorbeam despre cuvinte care "au făcut carieră". Adică au devenit extrem de populare, atât de populare încât nici nu cred că mai au sensul pe care l-au avut inițial, sau că mai au în fapt vreo noima. La unele dintre acestea am și eu de gând să mă refer în continuare.
Nu o să vorbesc despre etimologie, cel puțin nu aici. Oricum astăzi genul acesta de informație este foarte ușor accesibil.Nu mă interesează deci originea cuvintelor, ci ceea ce ele au devenit după ce și-au întins tentaculele în imaginarul colectiv.
O să atac doar câteva, în mai multe note separate pentru fiecare cuvânt în parte, încercând să pun în fața cititorului acele piese din puzzle pe baza cărora se poate alcătui apoi un întreg tablou.
Primul într-o ordine abjecta a nocivității este cu siguranță cuvântul SEX.
Nu știu exact când anume a început să capete dimensiuni această vorbă ustensilă. Probabil, ca sursa multor rele care ne încearcă de prea multă vreme, a ieșit in fața gângav și pipernicit undeva prin aiuritul secol 19.
Totuși, fără să îi urmăresc după "criterii științifice" traiectoria, cred că a început sa se umfle pe la jumătatea secolului trecut. Susținut desigur de "științe exacte" precum psihologia și psihiatria, acest cuvânt fără identitate a căpătat un iz discret de respectabilitate. Era intreținut și de doctori cu barbișon, halat și ochelari pe nas, cu opere vaste, care puteau să iți recite dicționare pe de rost și duceau o viață respectabilă de asceți ai "științei".Ținut în brațe apoi de epigonii acestora care nu mai erau nici asceți nici etici dar aveau cu siguranță buzunarul mult mai plin, cuvântul a continuat să crească . Ca un cal troian, sau, mai actual, ca un virus troian, a reușit să strice și să spurce tot ce se făcuse bun pana la apariția lui. Strecurat deci în conștiința publică de către oameni respectabili, cu CV-uri impresionante, trecut pe nesimțite în grija unor indivizi cu moralitate îndoielnică dar cu toate aparențele la zi, a intrat spre final, cu acordul tacit al tuturor se pare, pe mâna unor ființe pe care iadul ni le-a dăruit cu generozitatea-i caracteristică. În folosința lor, acest cuvânt fără importanță pentru o lume întreagă la minte și la suflet, a devenit ceea ce este astăzi. SEX, așa cum spuneam, nu mai este un simplu cuvânt. E acel instrument pâlnie, prin care ni se toarnă în continuu în minte si suflet acele idei conform cărora nimic nu mai contează atâta vreme cât ne urmam poftele cele mai abjecte în mod organizat, disciplinat și păstrând aparențele...că dacă ne lăsăm libere instinctele barbare totul e justificat. Iar dacă o facem cu toții, sau în cât mai mare număr, acel "orice" mizerabil pe care il practicăm va deveni si normal.
Pus de la o vreme pe pilot automat, acest cuvânt impersonal secera și culege de ani buni multe din cele ce s-ar fi cuvenit raiului. Îl rog pe cititorul meu imaginar, dacă a ajuns cu lectura pâna în acest punct, să accepte măcar din politețe și existența raiului.
PS
Poate că înainte de a deveni cu toții medici fără voie si fără diplomă, ar fi interesant să mai "explorăm" în privințele ce țin de intimitate și alte opțiuni. Putem să ne alegem în fond rolul pe care ni-l dorim și care ni se potrivește cel mai bine. Totuși, orice rol am juca, ar trebui să nu uitam că în vremuri mai elegante decât cele de acum, era important sa fii domn sau doamnă. Caci și porcii fac SEX.
Urmăresc cu oarecare preocupare dezbaterile pe o temă sau alta . Fiind atent, am încercat să deslușesc mecanismul care face posibilă transformarea unei discuții obișnuite în cearta de mahala. Folosesc sintagma ceartă de mahala cu oarecare reținere, pentru că deși am crescut și am trăit în mahala, foarte rar am avut ocazia sa aud certuri atât de murdare precum cele care invadează acum internetul, și, în oarecare măsura, jurnalismul cotidian.
Să presupunem că ambii parteneri la discuție vin în vorbă cu cele mai bune intenții. Fiecare își susține cauza public, asumat, dorind poate să ajute la un lucru valoros, cu viitor.
Totuși urmărind site-urile de socializare am constatat ca mulți pornesc de la premisa că indiferent cât de bun, decent ori renumit este adversarul lor, demnitatea și argumentele acestuia nu mai valorează nici trei parale chioare dacă nu susține aceeași cauză ca și ei. "Cauza" devine suportul natural pentru orice mârlănie, orice ticăloșie, orice poreclă sau etichetă infamantă, pusă, dacă se poate, fix pe fruntea adversarului."Cauza" se transformă în sursă de mândrie și vanitate. Eu devin cel mai bun, cel mai deștept, cel care deține unicul adevăr - susținând ceea ce susțin. "Cauza" devine propria identitate.
Nu cred ca e nimic rău în a apăra lucrurile în care crezi. E firesc . Dar dacă faptele ulterioare depun mărturie că Gică Contra a avut de fapt dreptate?
Mă gândesc uneori dacă suntem întrebați înainte de a ne naște dacă vrem sa ne naștem, și apoi uităm acest neînsemnat eveniment. De la cine ar putea veni întrebarea? Nu știu. De la forța imensă care ne aruncă goi pe lumea asta. Mă mai întreb dacă am fi putut refuza oferta politicos. Să fi spus, nu, mulțumesc. Prefer să mai stau aici, în afara vieții, să mă mai bucur de neființă.
Zilele astea mă gândeam la un lucru fără importanță, dar care mi-a părut totuși potrivit pentru o notă .
Există în vocabularul limbii române, și cred că nu suntem un caz singular, un număr imens de cuvinte care definesc un ticălos. Putoare, curvă, jigodie, lepădătură, derbedeu, secătură, lichea, infam, penal, mizerabil, otreapă, cretin, tâmpit, împuțiciune, zdreanță, golan, javră și multe altele. Nu am adus în discuție cuvintele compuse care se nasc spontan atunci când ai de a face cu ticăloșia omenească .
Iar pentru un om bun, există doar atât: om bun . Se mai adaugă uneori sintagma pâinea lui Dumnezeu . Nu știu care este explicația rațională pentru asta . Probabil că în majoritatea timpului suntem de fapt niște nemernici, iar rarele momente când suntem buni cu adevărat trec total neobservate . Iar pe oamenii buni îi tratăm cu superioritate, de pe înălțimea mormanului de mizerie pe care ne-am cățărat .
Nu cred ca este un secret pentru nimeni faptul ca practicând o anume îndeletnicire pe lungi perioade de vreme, gândirea noastră se așază fără vreo intenție anume pe un anumit tipar . Asta nu înseamnă desigur că brutarii ar vorbi doar despre pâine, marinarii doar despre mare iar ...pictorii doar despre pictură . Dar cu siguranță ceva din îndeletnicirea pe care o practicăm își pune amprenta asupra personalității noastre, asupra felului de a fi, și în general asupra felului în care privim viața . Iar pentru a ajunge bun într-un domeniu sau altul sunt necesare studiul și practica .
În cazul meu, studiul după natura a devenit și o parte a gândirii mele intime. Iar concluziile la care ajung într-o privință sau alta se bazează cam toate pe acest lucru la îndemâna oricui. Cu timpul am ajuns sa dau un sens mai larg cuvântului natură, dar despre asta probabil ca voi vorbi în alta notă . Pentru că și avocații, și contabilii, și matematicienii studiază ...
Atunci când urmăresc deci răspunsul la o întrebare, caut datele ce mi-ar putea confirma o credință sau alta, ori acele fapte care o pot infirma . În măsura în care depinde de mine, refuz sa accept tipare gata fabricate fără să le verific. Deși înscrierea într-o formă de gândire sau alta este extrem de comodă și iți garantează de multe ori o viata liniștită și, de ce nu, prosperă, la mine acest lucru nu funcționează cum ar trebui .
Am lucrat în liceu, și mai târziu, pregătindu-mă pentru facultate, după măști de ipsos. Ele reprezentau modele ce puteau fi ușor recunoscute de către orice profesor sau student . Studiul trebuia sa fie serios, altminteri desenul nu mai era o copie după natura, ci doar un produs al propriei imaginații . Evident, fiecare desenator avea interpretarea sa, și nu ai fi putut găsi doua desene identice în vreo sala de curs . Dar pentru un desen corect rămâneau aceleași elementele de bază. Evident, între un desen corect și un studiu academic care să impresioneze privitorul era mare distanță, dar în ceea ce mă privește cred ca am reușit sa fac câteva desene bunicele.
E de prisos sa spun cat de mult trebuie sa muncești chiar și pentru un studiu obișnuit. Cine e înzestrat cu un talent mediocru știe perfect ce greutăți apar pe parcurs și cat de mare e satisfacția atunci când ceva "iese" .
La fel se pare ca s-a întâmplat de-a lungul timpului și cu concluziile la care am ajuns în diverse privințe . Preocuparea pentru un subiect sau altul m-au dus la studiu, iar studiul s-a oprit atunci când s-a transformat în convingere .
Am intrat de multe ori în polemici destul de aprinse pe diverse teme . Uneori din plictiseala, alteori pentru ca subiectele aflate în disputa mă interesau, iar câteodată doar pentru că se lăsa tăcerea, și de tăcut pot tăcea și în singurătate . Uneori însa, pentru a-mi verifica convingerile, pentru a mă asigura ca nu sunt "pură imaginație". Nimic sigur însă, doar oameni cu alte credințe .
Totuși, dacă un studiu corect necesita atâtea ore de muncă, poate că și convingerile noastre ar trebui să își găsească o formă finală într-un mod asemănător, înainte de a le pune în practică .
Ce simplă trebuie sa fie viața brutarilor...
PS
Fără nici o legătură cu postul de mai sus, simt nevoia să mai adaug ceva . Am uneori convingerea, paranoică dealtfel, că îmi este urmărită fiecare mișcare. Mă consider un om inofensiv . În urma cu ceva vreme am văzut niște scene de o violență îngrozitoare pe una din străzile europene . Fără pic de curiozitate mă întreb cine îi supraveghează oare pe indivizii care comit astfel de fapte în plina zi, pe o stradă dintr-un stat civilizat, iar dacă sunt supravegheați atunci la ce folosește asta .
De multă vreme mă preocupă un lucru, fără legătură cu subiectele "fierbinți" ale zilei .Criza refugiaților, criza petrolului, crizele financiare (etc) fac parte dintr-un decor în veșnica mișcare asupra căruia competențele mele sunt nule . Evident că am păreri legate de ce văd la televizor, dar am și convingerea că a le exprima public nu e un lucru bun în orice împrejurare.
Deci o să mă străduiesc să scriu despre ceea ce mă preocupă în mod obișnuit. Iar dacă ce scriu se intersectează cu problemele zilei și are vreun folos pentru public, atunci poate că nota va deveni mai populară.
Sunt convins că au fost efectuate destule studii despre ce am de gând să expun. Și poate că pasul firesc, înainte de a scrie un articol pe tema asta, ar fi cercetarea atentă asupra a ce s-a mai scris . Dar lumea e în mare grabă și chiar dacă preocuparea mea pe această temă și-a mai găsit expresia, sper să reușesc și eu să aduc unele nuanțe personale pe marginea subiectului.
Ideea de la care am pornit e destul de simplă.
Imaginea și-a schimbat semnificația astăzi . În urmă cu un secol și ceva nu exista fotografia, spre exemplu . Atunci evenimentele își găseau calea spre public prin pictură, sculptură ori arhitectură și ceea ce ne impresiona cu adevărat era interpretarea naturii, îndelung studiată, a celor care se ocupau cu aceste lucruri .
Epoca modernă a venit cu un bombardament informațional prin intermediul materialului filmat ori al fotografiei, care a schimbat total modul de percepție asupra imaginii . Scopul acesteia pare că a devenit acum, aproape în exclusivitate, propaganda sau promovarea comercială . Astfel impactul emoțional al imaginii asupra publicului larg și-a schimbat și el sensurile . Nu mai înseamnă desfătare estetică, meditație filosofică ori religioasă. Estetica a devenit instrument politic, instrument al intereselor comerciale sau al aspirațiilor și obsesiilor unor grupuri de indivizi care își urmăresc obiectivele folosindu-se de ea ca de o unealtă oarecare. Aceasta a dus la devalorizarea imaginii prin abuzul făcut asupra ei .
Poate de aceea, o opera cu adevărat mare se va situa întotdeauna în afara îngrădirilor la care interese exterioare ei o supun în permanență . Chiar și în cazul fotografiei ori a filmului .
Cred ca suntem cu totii atinsi de o forma fundamentala de prostie . Dar ramanem total nepunticiosi in fata acesteia . Oricat rafinament sau inteligenta am dovedi in majoritatea imprejurarilor, prostia sta acolo, ascunsa privirii noastre introspective, si nu se lasa descoperita cu mijloacele de investigatie pe care le avem la dispozitie. Ne arunca in circumstantele cele mai nefericite, ne face sa lucram inutil la proiecte fara sfarsit, ne pune in situatii ridicole si umbreste toate eforturile pe care le intreprindem pentru a deveni intelesi de catre ceilalti .
Cei care ne pot fi de ajutor pentru stoparea demersurilor atinse de imbecilitate sunt semenii nostri . Dar putini vor sa riste . E tare greu sa spui unui om ca se poarta prosteste. Ti-l faci dusman si te va uri pe veci . Cu cat ai mai multa dreptate cu atat te va uri mai mult, o stii si tu o stie si el . Si e ingrozitor de greu de pus in cuvinte un sfat potrivit, pentru ca uneori acea prostie esentiala este insasi axul existentei noastre .
Uneori ma uit la posturile muzicale de astazi . Cred ca pot sa fac unele constatari bazandu-ma pe aceasta experienta . Scriind randurile de fata nu incerc sa pun in dificultate nici un iubitor de muzica indiferent de optiunile sale . Ca sa o dovedesc, pot sa spun ca in adolescenta admiram unul dintre cele mai excentrice grupuri muzicale ale vremii, ale carui piese le ascult cu placere in continuare . Unele albume au ramas in topul preferintelor mele, indiferent de trecerea timpului si de schimbarea de perceptie ce a survenit in mod natural . Tin sa fac unele precizari din motive evidente . Inscrisa in nebunia vremurilor de astazi este impartirea oamenilor in tabere radical opuse, pline de dusmanie una fata de alta, cu tot ceea ce decurge din acest mod de a pune problema . Multa suferinta de ambele parti . Nu o sa renunt totusi la tendinta personala critica, ironica si uneori sardonica, lucruri ce fac pana la urma un text interesant .
Tinand cont de varsta, am in jur de 45, pot sa observ disparitia unor tipuri muzicale ce tind sa intre in istoria culturii pop . Rockul spre exemplu, cu toata galagia lui, nu il mai intalnesti aproape deloc in preferintele publicului de astazi, doar un mic grup de nostalgici se mai simt legati de el. Folkul de asemenea tinde sa dispara, ca si entuziasmul tacut care insotea sunetul chitarelor la petreceri. Muzica disco s-a transformat se pare intr-un soi de ritm impersonal si repetitiv care aminteste mai degraba de chefurile betivilor solitari ce isi pun aceeasi piesa pana adorm . Cu acest ultim gen cred ca am adus aminte de toate tipurile principale din zona pop a tineretii mele .
Exceptand deci posturile nostalgice, ce se adreseaza firilor romantice si pe care nu am intentia sa le aduc in discutie, am incercat sa inteleg actualitatea prin prisma muzicii de consum actuale.
Dar muzica nu a mai ajuns pana la mine. Parca e doar un playlist rasuflat, alcatuit din clisee care se tot repeta de vreo zece ani si care incetul cu incetul a imbracat haina plina de gauri a pornografiei din care se inspira, se pare, fara nici un fel de rezerve . Spectacolul oferit nu este cu mult diferit de cel al unui ziar de scandal si ultimul lucru care se aude in acest tip de concert este muzica .
Asa cum am spus de la inceput, nu impart lumea in tabere si nu scriu aceste lucruri ca sa starnesc dusmănii . Exista suficiente posturi pe care le poti alege, dar daca vrei sa te pastrezi informat, nu strica deloc sa fii atent si la ce se intampla in afara preocuparilor tale de zi cu zi . Iar daca actualitatea de zi cu zi arata asa, si are puterea de a influenta o generatie, atunci poate e cazul sa ii acordam atentia cuvenita .
In urma cu ceva timp, in magazinele de pe aici, gaseai doar cateva tipuri de biciclete . Vreo trei, patru cred . Erau biciclete ieftine, dar cu o fabricatie robusta, rezistenta si nu lipsita de un oarecare farmec . Erau deasemenea extrem de simple si modul lor de functionare nu lasa loc pentru interpretari . Totusi daca se strica ceva, daca copil fiind o demontai imaginandu-ti ca o vei repara, puteai sa ai surpriza sa observi ca roata la care umblasesi era descentrata, ca filetul care tinea ghidonul s-a tocit si are un joc, sau ca ai probleme in a pune lantul de la bicicleta in stare de functionare . Aflai astfel ca un lucru care parea extrem de simplu, lucra pentru tine datorita unor reglaje fine pe care fabricantul le cunostea bine, si erau departe de a fi atat de simple pe cat pareau.
Imi amintesc insa perfect de o anumita intamplare din care am retinut o senzatie. Pedalam de zor indreptandu-ma spre undeva si lantul a cazut, apoi am dat la pedale in gol pentru cateva secunde stand pe loc si in pericol de a ma prabusi .
De curand am terminat un proiect la care am lucrat mult . Lucrand atata timp la el ma obisnuisem sa-l cred important, si intr-un anumit sens - salvator . Dupa atata vreme nici nu mai speram ca o sa il dau gata si cand l-am vazut dus pana la capat am ramas cu aceeasi stare de surprindere si gol absolut, de inutilitate si sfarseala . Parca odata cu lantul care ma lega de el cazuse o intreaga structura mentala care se construise de la sine . Am notat ca sa tin minte .
Inainte de a incepe aceasta nota as vrea sa precizez ca ea nu este adresata in mod special functionarilor . In fapt majoritatea functionarilor pe care i-am intalnit mi-au parut simpatici, inteligenti si extrem de preocupati ca toate lucrurile sa fie bine facute, in toate actiunile pe care le intreprindeau . Deformatie profesionala probabil . Deasemenea sunt absolut convins ca orice societate normala are nevoie de functionari, nu se poate dispensa de ei . Nu cred ca trebuie sa mai spun de ce . Eu insumi cred ca sunt un model reusit de functionar . Deci cei care ar dori sa interpreteze aceasta nota ca pe un fel de razbunare la adresa functionarilor, ca pe un fel de atac impotriva lor, sau ca pe o rafuiala pe care nu o pot purta altfel decat in scris din spatele unei masti anonime, tin sa le spun ca se insala .
Ceea ce imi doresc sa aduc in discutie este un portret care incepe sa se intipareasca din ce in ce mai adanc in constiinta publica, un portret din ce in ce mai diform si mai respingator. Pe figura sa e o masca impasibila din spatele careia se executa ordine si directive. Felul in care se conformeaza si le duce la indeplinire - absolut . Nu are dubii de nici un fel pentru ca dubiile ar insemna subminarea propriei sale identitati, a carierei si evident a sursei putere. Il gasesti in imaginarul colectiv cu aceeasi figura impasibila, lipsit de discurs sau emotie, ducand la indeplinire orice fel de sarcina, oricat de absurda ar parea si oricat de mult i-ar stramba destinul . E peste tot, in toate domeniile, fanatic, conformist si lipsit total de constiinta . Pe acest portret nu citesti "cauze" pentru care merita sa risti, nu vezi iubire sau romantism. In locul constiintei banuiesti doar aceleasi norme, ordine si directive, toate purtate de obsesia reglementarii . In mod paradoxal incurajeaza un rau mult mai mare decat controlul absolut, rau generat de consecventa oarba . Nebunia .
De ceva vreme, traiesc cu sentimentul ca a trai nu mai are nici un inteles. Nu stiu de cand cu exactitate . As vrea sa cred ca lucrurile de felul asta nu se intampla totusi peste noapte . Adica ieri eram bine merci, iar astazi, fara vreun motiv aparent toate rosturile ce dadeau vietii mele un sens au disparut si singurul lucru de care mai sunt capabil este sa ma zbat in caderea spre nicaieri.
Dar stiu ca nu e asa. Ajung uneori cateva secunde ca tot trecutul tau sa se scindeze in urma unui eveniment iar tu sa cazi.
Ei, desprins de copac vei vedea ce vei face mai incolo . O sa te manance cineva. Stricat cum esti, ca doar n-ai cazut de sanatos ce erai, o sa te inghita vreun animal care o sa-ti cace semintele pe undeva . Tie nu o sa-ti mai pese . Rostul tau era in pom, copt, frumos, cald din razele soarelui si mandru ca esti printre frunze si frati de-ai tai.
Dar uneori simti ca totul s-a terminat .Viitorul la care ai fi putut visa in frunzis orbit de soare s-a dus, iar acum singurul lucru ramas e caderea.
Intelesurile nu mai sunt. Vorbeai frunzisului si fructelor iar acum vorbesti doar propriei tale greutati care te duce unde vrea ea . Adica in jos. Ti-e frica de impact dar mai frica ti-e de cadere .
Totusi caderea e naturala . Nu a survenit nici un eveniment . Doar te-ai copt . Sau cum ar spune voci razlete, te-ai fript.
Alei printre plante bogate si mandre. Alei cu copii alergand pe langa adolescenti ce se tin de mana. Terenul e curatat, duhoarea industriala a disparut cu totul. E doar miros de pamant reavan altoit cu miros de primavara, iar daca e toamna cu miros de toamna. E atat de bine acolo incat ai vrea sa imbratisezi pamantul, sa-l saruti ca pe o amanta, ca pe o iubita care s-a gandit sa ti se daruiasca iar, atunci cand te asteptai mai putin. Si sa o tii in brate uitand de tine, uitand de timp, uitand si de spectacolul la care participi, apoi sa te plimbi asa cu ea, fericit ca veti fi martori la nasterea unui lucru nou.
Ma gandesc la oamenii care isi cultiva imaginatia ca pe ceva de mare pret. Ei ar avea un cuvant greu de spus cu privire la aceasta ultima parte a spectacolului. Acel ceva ce poate fi adus la lumina lucrand in permanenta la el, o alternativa la ceea ce e deja prezent. Pana la urma, inainte de a deveni realitate, multe lucruri bune au fost intai imaginatie pura.
Avand un teren fertil necultivat la indemana poate fi izvor de placere. Mai ales un teren ce a fost ocupat vreme indelungata de un templu al poluarii si stricarii naturii. Am gandit ultimul sezon doar ca pe o forma temporara, precum causul palmelor ce aduna apa cand ti-e sete . Cred ca oricine isi poate imagina acest segment dupa tendintele pe care natura le ofera cu generozitate la fel ca si imaginatia lasata libera.
Mai cred ca orice echipa pasionata de ecologie sau doar de gradini si parcuri poate face minuni . Am pornit deci de la premisa ca terenul este la marginea unui oras mare . Orice complex industrial ar fi avut deci drumuri de acces asa ca nu ar fi nici o problema in aceasta privinta . Cea mai buna intrebuintare a terenului ar fi cu siguranta un parc. Un parc ce poate depasi cu mult granitele in care s-a aflat constructia, un parc ce ar putea cuprinde si fostele drumuri si toata zona din jurul fostei cladiri .
Idei sunt nesfarsite. Locul ar putea fi pur si simplu parasit si ingradit astfel ca nimeni sa nu intre acolo. In cateva zeci de ani natura si-ar reveni in drepturi...
Dar cum traim intr-o lume grabita care asteapta rezultatele rapid, interventia omului ar scurta mult drumul catre obiectivul propus.
Pe locul fostei fabrici ar putea fi sapat un lac . Crapi uriasi ar tulbura suprafata apei, trestie si papura ar sta impotriva vantului si copii desculti ar speria mormolocii si rosioarele in joaca lor fara prihana.Din pamantul rezultat s-ar face dealuri si s-ar planta stejari, o intreaga padure . S-ar putea face deasemenea locuri superbe, o salba de lacuri separate de mici trecatori cu poduri din lemn . O zona ar putea fi aranjata pentru vizitare iar alta ar putea ramane in puterea salbaticiei, avand nevoie doar de impulsul de inceput pentru a deveni unul din cele mai seducatoare locuri de pe pamant.
S-ar putea face si un orasel de vacanta pe langa lac, cu beciuri unde oamenii sa se adune la povesti si un vin fiert, s-ar putea face chiar o vie care sa alimenteze productia locala de vin.
Dar vorbeam pana la urma de un serial de televiziune . Deci, indiferent de ideea ce ar sta la baza parcului, tipicul ar ramane acelasi. Adunarea unei echipe dornice sa participe la proiect, apoi planurile, operatiunea propriuzisa de modelare a terenului si in cele din urma primii vizitatori ce se vor bucura de noul loc aparut pe lume.Undeva printre aleile pietruite si stejarii falnici ar putea sa existe si un mic muzeu cu ceea ce a fost inainte, pentru delectarea oricarui pasionat de istorie.
Ma opresc aici . Cand ma gandesc cat de departe de luminile spectacolului sunt atatea mii de fabrici parasite incep sa ma indispun. The end.
