De-a lungul Evului Mediu, femeia si-a indeplinit cu prisosinta rolul de procreare. Viata femeii din societatea medievala avea trei aspecte principale: familia, casatoria si religia. Femeile Evului Mediu au fost renumite ca sotii, mame si calugarite (femei ale bisericii), dar au mai fost cateva care s-au indepartat de traditiile acelor vremuri; acelea au fost scriitoarele, poetele, educatoarele, si chiar cele care au practicat vrajitoria. ?In intregul Ev Mediu situatia femeii era intr-o umbra deasa si grea a pacatului originar?. Femeile erau vazute ca fiind inferioare barbatilor, si nu se bucrau de afectiunea lor. Biserica le invata ca trebuie sa fie ascultatoare si supuse tatilor si barbatilor lor. In realitate, foarte putine femei puteau sa stea linistite acasa pentru ca cele mai multe erau nevoite sa munceasca la camp alaturi de barbatii si tatii lor si in acelasi timp sa aiba grija si de familiile lor (sa le hraneasca si sa le imbrace). La oras, femeile aveau o varietate de ocupatii: faceau comert, coceau paine, torceau. Atat femeile casatorite cat si cele necasatorite erau nevoite sa munceasca pentru a trai si de multe ori ele lucrau in mai multe locuri deoarece erau platite mai putin decat barbatii. Proprietarii, fie ei barbati sau femei erau figuri importante in societatea medievala iar o femeie nemaritata proprietara avea drepturi egale cu cele ale unui barbat. Ea putea sa-si faca testament si avea drept de semnatura. Dar din momentul casatoriei, ea ii ceda pamantul si drepturile sotului ei. Doar la moartea lui avea dreptul la o treime din pamant pentru a se intretine. Casatoria in societatea medievala era o combinatie de obiceiuri si reguli create in lumea antica. Fundamentele casatoriei au derivat din legile romane si au devenit obiceiuri seculare mostenite si aplicate de catre Biserica Crestina de-a lungul Evului Mediu. Datorita credibilitatii pe care o avea Biserica, societatea nu incerca sa schimbe aceste obiceiuri. Daca cineva era impotriva Bisericii risca sa fie respins de catre societate. Religia, mostenirea si legea sunt cativa factori influentati de biserica, ce determina aspectele casatoriei in societatea medievala. La englezi, casatoria era vazuta ca o tranzactie privata, in schimbul unei fete barbatul oferind cadouri. Vechii germani sunt responsabili pentru crearea casatoriilor aranjate. Biserica Romana a mostenit aceste obiceiuri si le-a implementat in structura care a definit casatoria. Dupa legea bisericii, casatoria avea doua etape. Prima etapa consta in oferirea unui pret pentru mireasa: viitorul sot ii oferea socrului sau un dar (cai, boi, vite, sabii sau sulite). Fata nu trebuia sa fie prezenta la acest schimb, acesta fiind un schimb intre doi barbati: tatal fetei si viitorul sot. Dreptul asupra femeii era transferat de la tata la viitorul sot fiind imposibil pentru femei sa-si obtina independenta. Conceptul de zestre este o adaptare la aceasta traditie. Cand se stabilea o casatorie, familia fetei ii dadea o bucata de pamant viitorului ginere. Casatoria era considerata un schimb pentru barbatii celor doua familii. Odata cu realizarea acestui schimb, mireasa obisnuia sa-i dea viitorului ei sot un dar (care de obicei era o armura sau o arma de autoaparare). Schimbul de daruri intarea obligatiile fetei de a-l servi pe barbatul ei, atat pe timp de pace, cat si de razboi. Cand barbatul era plecat la lupta ea era lasata sa aiba grija de casa si de intreaga gospodarie. In Evul Mediu, pacea era considerata un lux rar si cererea de soldati era foarte mare, iar femeile a caror soti erau plecati la lupta deveneau deseori victime ale barbatilor ramasi acasa. A doua etapa consta in ceremonia care avea loc de abia dupa cativa ani. ?Pretul miresei? ii era oferit acesteia si devenea din acel moment proprietatea ei. Totusi, din punct de vedere legal sotul era cel care detinea controlul asupra proprietatii, atata timp cat era in viata. Doar daca femeia ramanea vaduva, proprietatea ii revenea ei. Daca pentru prima etapa a casatoriei, varsta medie era de 7 ani la fete, pentru ceremonierea casatoriei varsta necesara era de 12 ani la fete si 14 ani la baieti. De cele mai multe ori, casatoria nu era alegerea femeii, ci era mai degraba determinata de vointa parintilor. Inca de la o varsta frageda, fetele erau obisnuite cu gandul ca se vor casatori. Ele erau invatate cum sa devina neveste bune pentru viitorii lor soti: sa le faca pe plac si sa le creasca copiii. Era de neconceput pentru o femeie sa-si urmareasca propriile idealuri sau sa aiba dorinte, acestea fiind privilegiile barbatilor. Asa cum am mai spus, femeile erau crescute pentru a se marita, unica lor alternativa fiind intrarea intr-o manastire de maici. Femeile puteau fi date la o manastire de catre propria familie, dar puteau intra si de bunavoie, indiferent de varsta. Pentru multe femei manastirea era locul in care scapau de saracie, in care li se oferea oportunitatea de a avea o viata pioasa, de a obtine o educatie si anumite responsabilitati care le erau refuzate in lumea exterioara. Aceste femei puternice au impartit locuri de cult cu calugarii si au cautat moduri de a-l servi pe Dumnezeu si de a-si ajuta comunitatea.
