S.R. a scris:
Mie nu mi se pare ironic, decat daca cumva cartile pe care le-am citit, articolele si psihologii cu care am vorbit erau nestiintifici. Doar ca nu pun diagnostic, ci te trimit sa citesti ceva. 2 ani e cam mult sa tot stai cu cineva care te chinuie, e masochism cronic. Dar stai pentru ca genul asta de comportament e ce te atrage, fie ca recunosti sau nu. De ce se intampla asta, ti-am dat niste idei, poti sa iti mai dai singura si sa citesti, sa vorbesti cu altii si vezi ce rezultat iti da.
Nu te iert. Vei dormi neiertata in noaptea asta.
Cititul nu m-a ajutat decat sa ma diagnostichez (am voie?), dar m-am blocat la partea de vindecare. Da, am ajuns la concluzia ca am niste probleme, iar relatia cu el constituie un simptom al acestor probleme. Alte simptome se regasesc in structura mea psihologica, in maturitatea emotionala si in comportamentul afectiv. Cred ca sunt capabila sa imi fac o auto-analiza in mod lucid. Stiu ce e in neregula cu mine. Dar m-am blocat la momentul in care se zice ca atunci cand constientizezi ce problema ai, te-ai vindecat. Chiar daca m-am auto-diagnosticat, chiar daca (poate) am gasit radacinile problemelor (sa zicem ca in copilarie, dar nu cred ca au legatura cu parintii, ci mai degraba cu un semi-abuz din exteriorul familiei), nu ma simt prea vindecata.
Concret, sa luam un exemplu. Din putina literatura de specialitate citita, stiu ca domnul Freud (sau urmasii) lua un copil care sa zicem face pipi noaptea in pat (la o vasta de 7-10 ani), afla prin metode specifice ce se ascundea in subcostient (o trauma sau ceva gen i-a vazut pe parinti facand sex etc) si gata, copilul era vindecat. Nu prea pricep acest ultim pas. Cum se intampla? Ii explica pur si simplu ce nu e in ordine cu el si constientizand acest lucru, copilul revenea la normal pur si simplu? Banuiesc ca piesa din puzzle care imi scapa se numeste psihoterapie si consta in ceva exercitii care sa te invete cum sa ajungi la normalitate. Dar...
Nu prea agreez ideea sa vorbesc un psiholog care aplica bull-shit-urile alea americane despre self-esteem. Daca toata psihoterapia pe care o stiu astia este numai un exercitiu de crestere a self-esteem-ului, atunci zic pas. Dati-mi o solutie pentru oameni normali, nu pentru pampalai. Eu sunt mai mult decat o persoana care are o stima de sine scazuta. Am, in profunzimea psihicului meu, anumite credinte, convingeri si principii. Unele dintre acestea nu se regasesc la masa de oameni din jur. Pur si simplu, pentru ca aceasta masa e o turma de oi care gandeste, traieste si actioneaza la fel. Ce vreau sa zic este ca psihoterapeutul ma va invata sa ajung la o normalitate, normalitatea pe care o cunoaste el si pe care o considera normala, in mod subiectiv. E normalitatea societatii asteia, a erei pe care o traim, dar poate ca nu e si normalitatea mea. Spre exemplu, in anii 60 un gay care mergea la psiholog era convins de doctor ca nu e in regula sa fie asa si s-au incercat chiar tratamente la vremea respectiva. Astazi, unui gay care merge la psiholog i se spune ca E OK sa fie asa si chiar e incurajat in comportamentul lui (de socializare, de apartenenta la un grup etc). Mie mi se va explica ca am probleme de self-esteem si mi se vor recomanda exercitii de cresterea a stimei de sine. Pentru ce? Ca sa am succes in societate. Ca sa ajung sa am o relatie de succes. Ca sa fac bani mai usor, sa am un job mai bun. Dar poate ca eu vreau mai mult decat atat. Poate ca sunt mai mult decat un corp care trebuie hranit si ingrijit (evident, cu hrana si creme din cele mai bune, si scumpe, pentru ca am bani de la jobul ala bun pe care l-am tintit ca sa am bani sa imi ingrijesc trupul). Psihoterapia e eficienta? Ma uit la americani, care au facut un obicei de viata din a vizita psihoterapeutul. Vi se pare ca sunt mai castigati, ca societate? Mie mi se pare ca sunt (si au fost) usor de manipulat (vezi razboaiele din ultimii ani) tocmai pentru ca s-au constituit intr-o turma care a gandit la fel (sau deloc) si a fost condusa in orice directie s-a vrut. Cat despre stilul lor de viata si acel succes pe care il au, nu mi se pare ca viata inseamna sa te imbuibi pana la obezitate (doar pentru ca ai bani sa faci asta) sau sa alergi orbeste toata viata dupa acel "succes".
Ca sa revin...nu cred ca o sa ma rezolve psihoterapia pe model american. Intrebarea este daca exista si psihologi care ies din tiparul asta?
PS. masochismul il recunosc, stima de sine scazuta, da....dar pana la schizofrenie e cale lunga (zic eu). Daca ma apuc sa citesc despre asta, nu o sa ma conving singura ca sufar de asta? Sa fim seriosi, oi avea eu probleme, dar speranta mea e ca nu sunt din acelea tratabile cu pastile...
(citeste despre schizofrenie ;))