Am impresia ca se filozofeaza pe topicul asta mai mult decat este necesar. Arcangelo e un tip inteligent, cu o problema clara, bine expusa si deloc neobisnuita. Sfaturile legate de revelatii spirituale, materiale motivationale si alte sosuri sunt puerile. In situatia lui, ar fi mai degraba negativ sa-si piarda timpul cu asa ceva; cand oamenii inteligenti sar in barca metamorfozei spirituale peste noapte, din cauza unor probleme personale, o fac din incercarea de a scapa de ei insisi. E cel mult un viciu nou, nu un pas inainte.
Arcangelo, ai definit binisor ce te framanta. Daca jobul era doar o parte din ceea ce te nemultumeste in mod general la viata, era mai complicat. Insa din ce ai scris inteleg ca e ceva specific legat de natura jobului tau, de colectiv, si de ce simti ca-ti ofera (sau nu, in cazul tau) acele 8-9 ore pe zi. Fara indoiala, ce simti tu nu e complet strain majoritatii celor din jur. Dozajul si limitele de toleranta depind insa de viata si sensibilitatea fiecaruia. Tocmai din motivul asta cel mai bun sfat ti l-ar putea da cineva apropiat care te cunoaste bine. Dar la modul general si strict practic, ai doua variante/perspective:
1) Compensezi ceea ce simti ca-ti lipseste la job cu viata din afara lui. Cu alte cuvinte, te organizezi in asa fel incat sa faci un compromis calculat. Incearca sa-ti autoevaluezi situatia in asa fel incat sa iti dai seama daca e posibil, macar, sa te incarci psihic in asa masura in viata personala (fun, love, hobby-uri, etc.), incat asteptarile tale legate de job sa scada. Daca reusesti, detaliile mai 'banale' ale jobului (siguranta unui venit, conditii de munca acceptabile) vor fi suficiente incat sa-ti puna un zambet pe buze, pentru ca gandurile tale vor fi in mare masura altundeva. Genul asta de abordare al unui job e destul de comun la femeile cu copii care au barbat mai carierist decat ele. Si nu e deloc lipsit de beneficii.
2) Faci o schimbare majora de directie. Iti cauti alt job. Daca te nemultumeste orasul, pleci in alt oras. Incerci ceva complet diferit. Din nou, circumstantele personale vor defini limitele unui astfel de pas, iar riscurile sunt evident pe masura. Insa daca mood-ul tau launtric iti spune in fiecare zi ca esti nefericit cand ajungi la job, ca nu esti 'tu' acolo, ca minutele trec extrem de greu in fiecare zi si te intrebi cum vei rezista pana la final, atunci e foarte posibil sa fie un risc care merita considerat. Si eu simt ca sunt in pragul unei schimbari. In timp, incepe sa te macine o dorinta de schimbare, si la un moment dat o urmezi. Am un job/calificare/statut de invidiat, imi place in general ce fac, si cu toate astea, simt ca peste vreun an, cand termin aici, vreau o schimbare. Mare. Alta tara, alt job, alt mediu. Nu pentru ca as fi nefericit, ci pentru ca imi dau seama ca as putea fi mai fericit astfel. Si in plus, viata merita traita, avem nevoie de o doza de imprevizibil ca sa nu simtim ca dormim prin ea. Daca te ingropi in rutina zilnica, te trezesti ca a trecut pe langa tine cat ai clipit din ochi. Ce am scris legat de mine nu e sfat; nu te cunosc, nu am cum sa stiu ce ti se potriveste mai exact. E doar o idee, si anume aceea ca schimbarile, chiar si cele mari, nu-s ceva de care sa te temi in mod neconditionat. Joburile vin si pleaca. Sensibilitatea erodata in asa masura incat se dizolva in depresie si cinism, nu prea mai vine inapoi. :)
