Romania, apara-ti sufletul!

RÂNDURI PENTRU GENERAŢIA MEA

Fericire şi bogăţie

-I-

Omul care munceşte, care are soţie şi copii, e un om fericit.
Situaţia sa socială, sărăcia sau bogăţia sunt lucruri exterioare lui şi nu au nicio influenţă asupra stării sale de mulţumire sufletească.
Doar omul foarte sărac şi omul foarte bogat sunt nevoiţi să facă eforturi excepţionale pentru a avea o viaţă fericită.
Cel foarte sărac suferă pentru că nu poate da alor săi un minim de bunăstare.
El e preocupat doar de lipsurile cu care se confruntă şi de necesitatea de a câştiga mai mult.
Cel foarte bogat trebuie să lupte ca să-şi apere averea sau ca să se ferească de ispite.
El are nevoie de multă energie pentru a nu se îndepărta de Familie.

Aceste două cazuri rare date la o parte, rămâne majoritatea oamenilor cu resurse nici prea mari, nici prea mici, cu poziţii sociale nici prea modeste, nici prea strălucite.
Pentru toţi în egală măsură fericirea depinde de condiţiile morale şi nu de condiţiile materiale ale vieţii lor.
Fericirea e în ei şi în fiinţele dragi de lângă ei.
Bogăţia nu are nici un rol aici.
Binele real, bucuria profundă, pură nu se pot cumpăra.
Averea şi fericirea nu sunt interdependente.

-II-

Banii ne pot oferi unele plăceri, ne pot scăpa de unele complicaţii, dar nu ne fac fericiţi.
Să recunoaştem totuşi că sunt un puternic mijloc de acţiune şi că mulţi vor să-i aibă.
Dorinţa de a face avere prin muncă onestă e firească.
Cine nu doreşte să ofere Familiei sale o situaţie materială mai bună?
Sunt înclinaţi să aibă câştiguri cât mai mari aceia a căror bunăstare se măsoară prin ce produc sau vând.

În industrie, comerţ şi agricultură interesul personal e un stimulent legitim, util interesului general.
Muncim şi producem pentru că aceasta ne e datoria dar şi pentru că ne e folositor.
Iniţiativa şi energia de care dăm dovadă contribuie mult la prosperitatea generală.
Putem spune oamenilor care lucrează în industrie, comerţ şi agricultură: „Îmbogăţiţi-vă pentru că îmbogăţiţi România.”

Dar fie că suntem bogaţi sau săraci fericirea pe care o putem dobândi e egală.
Ea depinde de raţiunea noastră şi de împrejurări.
Ea nu depinde de ce avem.
Bogaţi sau săraci, va trebui să fim la fel de morali, va trebui ca regulile vieţii noastre materiale să fie aceleaşi.
E recomandabil în toate cazurile să trăim simplu, în Familie şi să nu ne irosim în afara ei timpul, banii şi puterile.
Bogaţi, dacă nu vom fi cumpătaţi ca săracii, dacă nu vom munci ca ei, nu vom fi sănătoşi.
Lenea aduce boală, vicii şi înjosire.

-III-

E bine să ne limităm la ce câştigăm.
Altfel nu vom fi fericiţi.
Omul care are un salariu de zece mii de lei şi cheltuie zece mii cinci lei e sărac.
Omul care are un salariu de o mie de lei şi cheltuie nouă sute nouăzeci şi cinci de lei e bogat.
Totul e ca modul nostru de viaţă să se bazeze pe armonizarea cheltuielilor cu veniturile.

E necesar să rezistăm tuturor ispitelor, chiar şi celor care par fireşti, onorabile.
Ar fi periculos, de exemplu, să ne împrietenim cu persoane cu o moralitate exemplară dar mult mai bogate ca noi.
Ne vom simţi umiliţi primind mereu fără să oferim nimic, iar casa unde locuim cu Familia ne va părea un bordei când vor intra în ea unii obişnuiţi să trăiască opulent.
Dorinţa de a cheltui mai mult decât ne putem permite va fi deosebit de puternică într-o asemenea situaţie.

-IV-

O viaţă retrasă, demnă, ne-ar permite să ne punem de acord cheltuielile cu veniturile.
Dacă suntem moral ireproşabili, vom avea toată libertatea de a acţiona raţional.
Un vechi dicton spune: „Fii virtuos şi vei fi liber!”

Relaţiile mondene sunt ruinătoare.
Contrar cu ce spun unii, evitarea lor nu ne va afecta viitorul.

Aceasta se înţelege de la sine pentru cel care îndeplineşte o funcţie unde nu i se cere decât muncă fără alte restricţii.
Aceasta se înţelege de la sine mai ales pentru cel mai dependent dintre oameni: soldatul, ofiţerul de grad inferior.
Iată un ofiţer tânăr, căsătorit, care trăieşte din solda sa şi din micul salariu al soţiei.
Totalul nu înseamnă mare lucru şi nu-i permite să facă cine ştie ce impresie.
El evită din decenţă, din demnitate, raporturile sociale cu toată lumea considerând că e mai bine să-şi vadă de Familie.
Soţia e în întregime absorbită de serviciu, de grijile căminului, de copiii.
Soţul munceşte ca să se instruiască şi se dedică integral activităţilor sale profesionale.
El e un ofiţer devotat, zelos, făcându-şi meseria cu drag, cu convingere.

Să-i urmărim în carieră pe tânărul ofiţer şi pe camarazii lui mai bogaţi.
Harnicul, „sălbaticul” va reuşi mai bine ca oricine.
Existenţa retrasă nu-l va afecta.
Caracterul, valoarea şi munca fiecăruia sunt singurele care contează în viaţă.

Mondenitatea, relaţiile extinse au mai multe inconveniente decât avantaje.
Ele risipesc timp, bani şi forţe care ar putea fi folosite pentru treburi mai utile.
Ele nu sunt sănătoase pentru fizic şi moral.
Plăcerile pe care le procură enervează şi obosesc.
Simpatia şi afecţiunea joacă aici un rol mai mic ca pizma şi trufia.

-V-

Să trăim mai ales în mijlocul Familiei, să ne petrecem cea mai mare parte a timpului liber cu soţia, cu copiii.
Să ne deschidem casa unor prieteni apropiaţi, siguri, de perfectă valoare morală şi să n-o deschidem decât lor.
Căminul e sacru, să nu lăsăm să intre în această „sfântă a sfintelor” decât pe cei care merită.

În interiorul familial bine închis, bine apărat de rău, de vulgaritate trebuie să ne simţim bine.
Trebuie să organizăm acolo o ambianţă plăcută şi liniştită.
Alături de prietenii dragi, pe care-i primim uneori, avem alţi prieteni discreţi, plăcuţi, buni sfătuitori: cărţile.
Să avem cărţi bine alese, pe care să le citim singuri, cu soţia sau cu copiii când cresc.
Ele păstrează ce e mai bun, mai frumos, mai măreţ din gândirea umană şi oferă totul cu generozitate cui ştie să ajungă la comorile lor.

-VI-

Să nu neglijăm aranjarea locuinţei.
Bogaţi sau săraci, putem să ne înconjurăm de lucruri frumoase.
Un obiect elegant, cu linii graţioase, în culori discrete costă adesea mai puţin decât produsul de prost gust al unei firme renumite.
Nu putem cumpăra mobilă scumpă sau opere de artă originale? Nicio pagubă!
Fericirea noastră nu depinde de ele. Le vom contempla în magazine sau expoziţii.
Aceasta ne va forma gustul şi ne ajuta să alegem cele mai potrivite produse pentru crearea unui mediu familial atrăgător.
Vom afla astfel că o reproducere de calitate la un preţ infim face mai mult decât o pictură proastă sau mediocră.
Casa aranjată cu bun gust e un loc agreabil.
Chiar dacă nu locuim într-un palat, ne-am asigurat întreaga contribuţie a lucrurilor materiale la realizarea fericirii noastre.

E important totodată să ne folosim timpul liber pentru cultură şi pentru recreere.
Plăcerile simple, activităţile sportive sunt mai bune decât oricare altă distracţie.
Ele ne întrețin sănătatea şi buna dispoziţie, echilibrul fizic şi moral.

-VII-

Viaţa din marile aglomeraţii e dăunătoare şi cel mai bine ar fi să locuim cu Familia în aerul curat de la ţară.
Igiena corpului şi sufletului nu sunt compatibile cu viaţa la comun din blocurile stil cazarmă de la oraş.
Dar câţi dintre noi îşi pot permite o locuinţă ideală?
Din fericire altfel stau lucrurile cu condiţiile morale care sunt esenţiale şi care depind în întregime de noi.

Dordea Cosmin

Melissa Rebecca a scris:

Am supravieţuit două mii de ani în condiţii istorice extrem de dificile.

Dacă eram proşti, laşi sau zăbavnici pieream de mult.

Să discreditezi Naţiunea şi să te îndoieşti de viitorul ei e un act de trădare.

RÂNDURI PENTRU GENERAŢIA MEA

Depopularea

-I-

Să dăm Patriei copiii de care are nevoie!
Dacă nu ne vom face datoria de oameni şi de cetăţeni, dacă egoismul şi teama de obligaţiile familiale vor fi mai mari ca sentimentul propriei noastre fericiri, ca interesul naţional, vom pieri şi istoria vă spune despre noi că am dispărut din cauza unei crize de laşitate şi de imoralitate.
Nu vrem aşa ceva! Vom feri Naţiunea de o astfel de nenorocire, de o astfel de ruşine.

-II-

Răul e aici, sare în ochii, e tot mai mare.
Populaţia României scade constant. Eram 23.000.000 suntem 20.121.641.
Populaţia Ţărilor vecine ostile e în total de 63.089.800 de locuitori.
Aceasta înseamnă că suntem vulnerabili, că nu tragem toate foloasele posibile din teritoriul frumos şi bogat pe care ni l-au lăsat înaintaţii.

Industria şi agricultura au început să ducă lipsă de forţă de muncă.
Consecinţele scăderii natalităţii sunt agravate de plecarea unora în străinătate sau la oraş.
Migrarea spre alte Ţări e o calamitate. Ea ne produce pierderi în oameni comparabile cu cele provocate de molime, de războaie sau de dezastre naturale. Banii trimişi în Ţară de expatriaţi sunt o iluzie.
Migrarea spre oraşe nu rezolvă nimic. Ea compensează scăderea populaţiei din mediul urban, dar ne lasă satele pustii.
În curând nu vom mai avea destui locuitori pentru a popula nici oraşele, nici satele.
Fără suficiente braţe ca s-o slujească economia va realiza cel mult progrese mediocre.

Pericolul e iminent, concret.
Dezechilibrul de forţe dintre noi şi vecinii noştri neprietenoşi e mare şi creşte. Dacă situaţia se menţine, nu ne vom mai putea apăra, nu vom mai putea trăi.
Apartenenţa la NATO nu justifică neglijarea propriei noastre capacităţi de apărare. Să nu uităm de teribilul an 1940 când întregul nostru sistem de alianţe s-a prăbuşit!
Românii din trecut au fost mari. Ei şi-au lăsat amprenta asupra istoriei noastre. Avem datoria să le continuăm lucrarea, să asigurăm viitorul Naţiunii şi să menţinem integritatea Patriei.

-III-

Teoreticienii decadenţei justifică uitarea noastră de sine şi consecinţa ei, depopularea.
Populaţia lumii nu a crescut excesiv? Putem fi fericiţi fiind atât de mulţi? Se întreabă ei.
Oameni lipsiţi de credinţă, de clarviziune, surzi la vocea firii, examinaţi situaţia geografică a Ţării, examinaţi-ne populaţia micşorată, parţial îmbătrânită, activitatea economică afectată de problemele demografice şi spuneţi dacă vom putea continua aşa, dacă nu vom fi în curând copleşiţi, distruşi!
Nu veţi fi însă niciodată de acord că România e în pericol. Vă veţi declara mulţumiţi că ne-am rărit şi veţi afirma ipocrit că nu am făcut decât să ne aliniem altor State.
Ei bine, nu! Din punct de vedere uman şi din punct de vedere naţional, greşiţi.

E populat întregul Pământ şi am rămas fără resurse? Nu.
Oceanele şi mările, adică două treimi din planetă, nu au fost explorate şi nu sunt locuite. Ştim despre ele la fel de puţin ca despre Lună.
Nu poate Ţara noastră să hrănească un număr de locuitori mai mare ca în prezent? Ba da.
Pământul cere încă oameni, mulţi oameni. Naţiunile nobile, viguroase şi sănătoase i-i vor da.

-IV-

Strămoşii noştri primitivi puteau gândi la fel ca modernii decadenți. De ce să se fi supus legii naturale şi sfinte, care le spunea creșteți şi vă înmulţiţi, când le era mai comod să i se sustragă?
Preistoria a avut poate sofiștii ei. Dacă locuitorii cavernelor i-ar fi ascultat ar fi devenit egoişti, ar fi preferat copiilor, confortul şi şi-ar fi spus că oamenii din viitor, fiind puţini, vor dispune de terenuri de vânătoare mai mari. Le asigurau fericirea născându-i în număr mic,
nu-i aşa?

Din cauza acestui mod laş, egoist, miop de a gândi am fi bătut pasul pe loc. Grupurile mici de oameni, izolate unele de altele, expuse permanent la tot felul de ameninţări, trăind precar, nu ar fi putut progresa.
Din fericire omul a avut curaj şi credinţă, a luptat, s-a înmulţit, şi-a făcut copiii stăpâni peste Pământ.
Aşa a fost în trecut, aşa va fi în viitor.
Nu e loc în lume decât pentru Naţiunile care au energie şi încredere în ele, care luptă şi care cresc neîncetat.
Stagnarea e moarte.

-V-

România va trăi. Ea are toate elementele vieţii şi măreţiei. Nu-i lipsește decât voinţa de a le pune în valoare. Răul ei e moral şi doar moral.

Putem diminua sensibil mortalitatea. Va fi un bine, un mare bine, nu va fi în nici un caz un leac pentru depopulare, care depinde de natalitate.
Fizic, de asemenea, avem puţine de făcut. Sângele ne e încă fierbinte în vine, seva nu a secat în noi.

Pericolul e mare.
Alunecăm deja pe panta care duce spre dispariţie. Trebuie să oprim declinul. Mai avem timp s-o facem, dar nu mult.
Roma a murit când nu au mai fost cetăţeni romani.
Suntem în prezent destui ca să-i aducem pe lume pe toţi aceia de care Naţiunea are nevoie. E de ajuns să vrem. E de ajuns să ştim şi s-o spunem sus şi tare că mariajul, Familia compusă dintr-un bărbat şi o femeie, le datorăm şi Patriei.

Dordea Cosmin

TINERI PENTRU ROMANIA a scris:

Populaţia Ţărilor vecine ostile e în total de 63.089.800 de locuitori.

care sunt tarile ostile?

chestia cu recensamântul e mirobolanta, într-adevar.

o noua gaselnita marca "tinerii" de la cafenea.

RÂNDURI PENTRU GENERAŢIA MEA

Patriotismul

-I-

Slujirea Patriei e o datorie şi o obligaţie imperioasă pentru românul din secolul nostru pus în faţa unui prezent tulbure şi a unui viitor nesigur.
În momentul critic al vieţii naţionale la care am ajuns, patriotismul e o virtute esențială.
Cine nu are sentimente patriotice e un om rău, un fiu nedemn al Naţiunii noastre.

Dacă sofiştii nu ar face neclare adevărurile cele mai evidente, dacă nu ar complica lucrurile cele mai simple, nu ar fi nevoie să vorbesc despre îndatoririle patriotice. Ar fi ca şi când aş demonstra că doi plus doi fac patru.

-II-

Sufletul ne dictează ataşamentul pentru Ţară înaintea raţiunii. Cu cât sufletul ne e mai mare, cu atât dragostea de Patrie ne e mai mare.
Afecţiunea pe care o avem pentru locul unde ne-am născut se manifestă iniţial fără să ştim de ce. E în noi, e instinctivă, ca tot ce ţine de fire, ca tot ce ţine de esenţa lucrurilor. O trăim plenar înainte de a ne putea gândi la ea. E ceva în acelaşi timp plăcut şi măreţ. E ca un poem ce ne vorbeşte de iubire, de devotament, de sacrificiu, de forţă şi de glorie.

Întreaga nobleţe, întreaga frumuseţe din inima omului se rezumă în idea de Patrie. Nicio altă idee nu e atât de completă, atât de înaltă. Ea cuprinde în sine ce îndrăgim mai mult: Familia, Naţiunea şi istoria sa.
Cuvântul Patrie ne emoţionează întotdeauna până la lacrimi.
Patria e tot ce e al nostru, tot ce ne înconjoară, tot ce iubim, toată viaţa noastră. Ea e teritoriul binecuvântat unde natura e blândă şi maternă. Ea e locul unde cei de un Neam cu noi trăiesc mândri şi dârji. Ea e Poporul nostru viteaz care şi-a arătat prin secole inteligenţa şi forţa. Ea e credinţa noastră într-un viitor mare.

-III-

Patria e România, buna, generoasa şi frumoasa Românie. Ea ne e ca o mamă. Îi aparţinem şi ne aparţine. Ea e mai presus de orice şi de oricine. Avem multe motive s-o iubim, dar cel mai important dintre ele e acela că suntem români.
Patria trebuie îndrăgită independent de frumuseţile sale, de bogăţiile sale, de renumele său. Ne iubim mama pentru că e mama noastră, nu pentru că e mai frumoasă, mai distinsă, mai elegantă şi mai inteligentă ca alte femei. Nu o comparăm cu nimeni.

Iubirea de Patrie nu poate exista decât în sufletele alese, generoase. Cine are suflet josnic nu poate fi patriot.
Iubirea impune nişte obligaţii şi cele asumate faţă de Patrie sunt dintre cele mai grele. Dorinţa secretă sau mărturisită de a scăpa de ele dă naştere sentimentului monstruos al antipatriotismului.
Un om bun, de caracter, cu simţul datoriei, nu poate fi atins de antipatriotism nici măcar în treacăt. El nu-i va putea accepta nebunia şi latura nefastă.

-IV-

Datoria faţă de Patrie e prima dintre îndatoririle noastre şi e prioritară. E datoria de apărare a Neamului, de asigurare a viitorului lui. Nimic nu e mai important ca ea, nimic nu se compară cu ea. Când ea apare, tot restul trece pe planul doi. Individul, Familia nu pot trăi, orice s-ar spune, în afara comunităţii din care provin.
Datoria de a iubi are drept corolar datoria de a sluji.
Trebuie să ne iubim Patria, trebuie s-o apărăm, trebuie să-i servim interesele cu devotament, energie şi curaj.
Montesquieu afirmă că, într-o democraţie, ambiţia individului se limitează la singur lucru: slujirea Patriei mai bine ca toţi ceilalţi. „Născându-ne, adaugă el, contractăm faţă de ea o datorie imensă pe care nu o vom putea achita niciodată.” Datoria faţă de Patrie o putem plăti parţial prin muncă în timp de pace, prin luptă hotărâtă, curajoasă, până la moarte, în timp de război.

Să ne impregnăm de patriotismul înflăcărat de care erau însufleţiţi romanii şi datorită căruia au devenit un Popor mare!
Pentru ei nimic nu mai exista când Patria era în pericol. Ca să-i apere teritoriul, drepturile sau onoarea renunţau la tot: interese personale, Familie, sentimente. Să-şi dea viaţa pentru ea le era uşor. Poetul latin Horațiu spune în Ode, III, 2,13: „Dulce et decorum est pro Patria mori.” (E plăcut și frumos să mori pentru Patrie.).

-V-

Cel mai dureros pentru noi va fi când va veni momentul ca fiii noştri să-şi dea sângele.
Nu contează! Dacă nu ne vom putea apăra altfel, va trebui să acceptăm situaţia fără să ne plângem. Doar femeile vor avea dreptul să se înduioşeze. Patriotismul nu poate înăbuşi în ele iubirea de mamă şi de soţie.
E important ca la bărbat dragostea de Patrie, idea datoriei faţă de ea, să fie puternice ca să facă uşoare şi fireşti cele mai mari sacrificii. Nu ne va fi uşor să ne trimitem copiii să se bată şi să moară ca Patria să trăiască.
Îi vom privi plecând la luptă, mândri de curajul lor, mândri de ei înşişi şi vom fi un pic geloşi pe ei, dacă vârsta nu ne va permite să-i însoţim.
Să murim pentru Ţară, să-i dăm viaţa copiilor noştri, e o datorie ineluctabilă în momentele grave, tragice, când duşmanul vine cu război asupra noastră.

Datoria pe timp de pace nu ne cere virtuţi deosebite şi sacrificii crude. E necesar totuşi ca virtutea să ne fie constantă, sacrificiile neîncetate.
Principala noastră preocupare să fie întotdeauna binele Patriei şi să facem să se plece în faţa lui interesele noastre. Dacă suntem membrii unui partid politic, se impune să rezistăm ispitelor, să respingem consemnele şi să ne eliberăm de disciplină când ne devine clar că Ţara poate avea de suferit din cauza lor. Să fim patrioţi înainte de orice!

-VI-

Pentru a ne supune preceptelor moralei şi apelurilor conștiinței noastre vom dori să fim activi, curajoşi, îndrăzneţi în interesul Ţării. O Naţiune nu se poate impune în marea comunitate umană decât prin acţiunea ei energică, prin muncă, prin dezvoltare. Să creăm, deci, prin eforturi susţinute, elemente de prosperitate şi de putere!
Ceea ce interesul personal ne cere, datoria faţă de Patrie ne impune.
Să muncim, să producem! Munca noastră ne e de folos nouă şi Familiilor noastre, ea e necesară României.
Să privim ce devin unele Popoare, cum îşi cresc puterile, cât de jos ne împing dacă rămânem pe loc şi să judecăm ce ne impune patriotismul. El ne cere abnegaţie în muncă, energie în toate, cutezanţă şi perseverenţă în fapte, activitate neobosită.

Patriotismul nostru, curajul nostru, clarviziunea noastră, munca noastră, spiritul nostru de sacrificiu dau Ţării măreţie, bogăţie şi putere.
Dar forţa materială e inutilă, dacă nu dăm dovadă de caracter.
Oricât de paşnici am fi, trebuie să ne arătăm hotărâţi să ne folosim de arme când viaţa sau onoarea Naţiunii sunt ameninţate. O astfel de atitudine îi va ţine pe mulţi la respect. De siguranţă, de pace, de prestigiu nu au parte întotdeauna Popoarele puternice, ci cele mai hotărâte.

-VII-

Prieteni să profesăm prima dintre virtuțile civice, patriotismul, să muncim pentru prosperitatea şi măreţia Ţării, să-i dăm inteligenţa noastră, inima noastră, să-i apărăm, chiar cu preţul vieţii, existenţa, interesele şi onoarea.

Dordea Cosmin

RÂNDURI PENTRU GENERAŢIA MEA

Sofiştii

-I-

Iubirea de Patrie, îndeplinirea îndatoririlor cetăţeanului faţă de ea nu se discută. Pe ele se bazează viaţa naţională. Puse sub semnul întrebării, Naţiunea se va dezintegra. Apărarea lor de orice atac se impune cu necesitate.
Loialitatea datorată Patriei e condiţia existenţei noastre ca Popor. Cu cât e mai mare, cu cât e mai statornică, cu atât vom fi mai puternici. Aceia care nu şi-au mai iubit Patria, care nu şi-au mai făcut datoria faţă de ea, au dispărut.

Patria a fost contestată doar de Naţiunile aflate în anarhie morală şi gata să se prăbuşească sub povara viciilor lor.
În republicile greceşti în declin, în Roma vlăguită şi coruptă, sofiștii susţineau că Patria nu contează şi că singurul lucru important pentru om e plăcerea. Ei au împins Grecia şi Roma spre o moarte crudă şi dezonorantă sub jug străin.

Popoarele moderne, România, îşi au sofiştii lor. Ei predică o globalizare dizolvantă şi un cult al plăcerii distructiv care ne pot nimici. Dacă-i ascultăm, s-a terminat cu noi. Descompunerea internă, preluarea teritoriului Ţării de către alţii, ambele poate, vor pune capăt existenţei noastre de două milenii.
Dar aşa ceva nu se va întâmpla. Avem destulă minte, destul sânge în vine pentru a ne apăra de tot ce ne ameninţă. Cei care ne vor răul vor găsi în faţa lor un Popor clarvăzător, puternic şi hotărât să trăiască.

-II-

Patriotismul e o virtute intangibilă în Naţiunea lui Mihai Viteazu’. El e mereu egal, mereu acelaşi. Sentimentul Patriei, nu se schimbă, nu evoluează, cum spun unii.
El e astăzi ce era la Atena pe vremea lui Pericle, ce era la Roma pe vremea măreţiei ei, ce era în Dacia lui Decebal.
Grecul Phocion, condamnat fără temei la moarte şi pregătindu-se să bea cucută, îi spune fiului său: „Îţi recomand să slujeşti Patria cu tot zelul şi credinţa sufletului tău şi mai ales să uiţi că o moarte nedreaptă a fost preţul pentru serviciile mele.” E îndemnul unui patriot. El e valabil în toate timpurile şi în toate Ţările.
Dacă omorârea de către consulul Brutus a fiilor săi vinovaţi de conspiraţie contra Romei ne pare în acelaşi timp eroică şi sălbatică, aceasta nu înseamnă că în prezent patriotismul e mai slab şi că dezaprobarea trădătorilor e mai mică, ci că moravurile au devenit mai blânde, că drepturile morale şi legale ale tatălui au fost limitate.

Ceea ce ar fi putut slăbi patriotismul românesc, egoismul născut dintr-o viaţă de huzur la unii, influenţa sofismelor la alţii, nu a produs decât perturbări individuale. Masa Naţiunii nu e afectată.
Campania făcută pentru globalizare împotriva Patriei nu va avea nici ea mai mult succes. Sunt eternele aberaţii antipatriotice reluate în altă formă.

-III-

Ce înţeles dau sofiştii umanităţii? În niciun caz cel de umanitarism, de dragoste faţă de oameni, oricare ar fi ei. Umanitatea, înţeleasă ca umanitarism, e recomandată de Religie. Ea e perfect compatibilă cu îndatoririle faţă de Patrie. Prin urmare cuvântul umanitate înseamnă pentru sofişti ansamblul oamenilor trăind pe pământ, omenirea.

Cum poate fi opusă iubirea pentru omenire iubirii, devotamentului faţă de Patrie?
Când se spune că trebuie iubiţi toţi oamenii, nimeni nu are nimic de obiectat. Dar când se spune că ataşamentul pentru Ţară, datoria de a o sluji, de a o apăra, nu-şi mai au rostul pentru că nu vor mai exista frontiere, pentru că vom fi cetăţeni ai lumii, e cu totul altceva. Se justifică printr-un argument echivoc şi năucitor abandonarea îndatoririlor civice.
E ca şi cum i-am îndemna pe copii să-şi iubească părinţii la fel ca pe toată lumea şi să-şi asume faţă de ei aceleaşi obligaţii vagi ca faţă de toţi ceilalţi oameni.
E ca şi cum l-am îndemna pe soţ să-şi iubească soţia şi copiii la fel ca pe oricine altcineva,
să considere că nu are faţă de ei mai multe îndatoriri ca faţă de alţii, adică, de fapt, să considere că nu datorează nimănui nimic.
Antipatriotismul tinde deci să nege nu doar îndatoririle naţionale, ci orice îndatorire. Indiferent cine sunt cei care o propagă, teoria antipatriotismului e teoria josniciei umane.

La ce ne obligă iubirea pentru omenire? La nimic. Omenirea nu e o fiinţă organizată, o persoană faţă de care să ne asumăm îndatoriri precise. Cetăţenia lumii încurajează prin urmare egoismul.
Egoişti, fără responsabilități, nu vom mai forma Popoare, ci turme imense supuse celor mai rele instincte, celor mai degradante patimi.
Civilizaţia nu poate exista fără idea de datorie, fără nobilul sentiment al iubirii de Patrie.

-IV-

Un fost preşedinte al Statelor Unite, Theodore Roosevelt (1858–1919), e autorul unor pagini despre antipatriotism pline de un bun-simţ robust şi de o ironie muşcătoare, care merită să fie cunoscute. Nu pot cita aici decât un scurt text scris de el: „Unele persoane, spune Theodore Roosevelt, prezintă patriotismul ca pe o virtute egoistă şi se străduie cu mediocrele lor puteri să ne vâre în cap în locul lui un fel de cosmopolitism „apă cu lapte”. Aceşti indivizi „binevoitori” nu au un caracter puternic sau o personalitate impozantă şi teza lor însăşi nu merită respect.
Câţiva reformatori buimaci pot pretinde că, într-un viitor foarte îndepărtat, patriotismul şi căsătoria firească dintre un bărbat şi o femeie vor deveni virtuţi inutile, perimate. Dar, în ce priveşte prezentul, omul care iubeşte celelalte Ţări la fel ca pe a sa e un membru al societăţii la fel de dăunător ca acela care iubeşte nefiresc sau ca acela care iubeşte celelalte femei la fel de mult ca pe soţia sa.
Iubirea de Ţară e o virtute elementară ca iubirea de Familie sau ca onestitatea şi curajul.
O Ţară nu va realiza nimic în lume dacă nu se va dezvolta ea însăşi.
Membru util al unei comunităţi se dovedeşte omul care e atent, înainte de toate, la propriile sale drepturi şi la propriile sale îndatoriri şi care, în consecinţă, e mai apt să participe la îndeplinirea îndatoririlor comune tuturor.
Membră utilă a comunităţii internaţionale e Naţiunea cea mai profund saturată de idea naţională.”

-V-

În timp ce alţii luptă pentru măreţia Patriei lor, noi, românii, trebuie să ne apărăm fiinţa naţională.
Avem prin urmare tot dreptul să le spunem celor care atacă patriotismul în această perioadă dificilă a existenţei noastre: „Dacă nu vă iubiţi Ţara, dacă nu sunteţi hotărâţi s-o slujiţi din toate puterile, s-o apăraţi, să-i apăraţi drepturile, interesele, onoarea, dacă nu sunteţi dispuşi să veniţi sub drapel când vă va chema, vă rugăm mult, plecaţi acolo unde nu vi se impune nicio îndatorire. Aici patriotismul e imperios. Cei care-l neagă sau cei care-l abandonează sunt duşmani publici.”

Dordea Cosmin

RÂNDURI PENTRU GENERAŢIA MEA

Forţele naţionale

-I-

Poziţia geografică a României e cea mai frumoasă şi cea mai periculoasă.
Aşezaţi la graniţă între Occident şi Orientul controlat cândva de turci şi de tătari, am fost un avanpost aflat în faţa duşmanului. Noi am ferit Occidentul de barbaria otomană. Acest rol nu a încetat nici după plecarea turcilor. Suntem şi în prezent un avanpost al Europei. Puterea noastră e necesară apărării continentului.

Ca să putem juca în continuare marele nostru rol, ca să putem fi liberi, trebuie să fim tari.
Nu vom înceta niciodată să luptăm pentru viaţa noastră, pentru teritoriul nostru, pentru identitatea noastră.
Chiar dacă vom fi exterminaţi, Ţara noastră tot va renaşte, pentru că ne vom ridica din morminte ca s-o readucem întreagă la viaţă.

-II-

Forţa unei Naţiuni e dată de trei lucruri esenţiale: vigoarea morală a cetăţenilor, condiţia lor fizică şi buna organizare a Armatei. Toate sunt necesare în egală măsură, toate se condiţionează reciproc.
Moralitatea, patriotismul, curajul, instruirea sunt astăzi la fel de trebuincioase la oameni care vor deveni soldaţi ca pe vremea armelor albe şi a luptelor corp la corp. Ce s-a schimbat e modul de constituire a Armatei devenit atât de complex, atât de dificil încât improvizaţia e imposibilă. Când războiul se dezlănţuie, nu se mai poate organiza nimic serios, rezistent. Vitejia oamenilor chemaţi sub arme nu ne va folosi la nimic, dacă ei nu-şi vor avea un loc bine stabilit într-un organism deja existent, alcătuit meticulos şi dotat corespunzător.

Geografia, graniţele de peste trei mii de kilometri, ameninţările interne impun României deţinerea unei Armate care să-i includă în clipe grele pe toţi cei în stare să poarte arme.
Datoria de a întări la maxim forţa Armatei pentru a o face capabilă să-şi îndeplinească toate sarcinile ce-i vor fi impuse revine Statului.
Datoria noastră e de a ne pregăti individual pentru a deveni apţi de luptă.
Un corp viguros, rezistent la efort, la oboseală nu ne e însă de ajuns ca să ne integrăm în trupele permanente şi să formăm împreună cu ele aproape instantaneu o Armată. E necesar să mai avem o educaţie militară prealabilă, un loc în ierarhie, să fim rotiţe în imensul mecanism pus în mişcare în caz de război. De aici utilitatea reînfiinţării serviciului militar obligatoriu pe timp de pace. Obligaţiile grele, ce ne vor fi impuse astfel, ne vor permite să ne îndeplinim bine îndatoririle faţă de Patrie când situaţia o va cere.

-III-

Atenianul de optsprezece ani primea armele cu care urma să apere Ţara şi rostea un jurământ unde se regăsesc, între altele, aceste cuvinte frumoase: „Voi lupta pentru tot ce ne e sfânt şi drag. Nu voi lăsa celor care vin după mine o Patrie mai mică decât am primit-o, ci una mai mare şi mai puternică.” Sunt cuvinte pe care se cuvine să le aibă bine întipărite în minte cei ce vor fi chemaţi să-şi satisfacă serviciul militar. Cu chipul României în faţa ochilor şi în gând activităţile trudnice presupuse de viaţa de soldat le vor părea uşoare. În slujba Ţării nimic nu e prea greu.

Cel mai mare pericol pe timp de război e oboseala cumplită ce apare după intrarea în linia de bătaie. Cine e indolent, cine exagerează cu mâncarea, cine nu face mişcare, va avea probleme de sănătate sau va muri prosteşte lipsind Patria de braţele sale în momente critice. E prin urmare obligatoriu să devenim fizic capabili să facem faţă vicisitudinilor unui conflict armat. E în interesul nostru, e în interesul Ţării. Doar aşa vom fi buni apărători ai României.

-IV-

Nu vom fi însă soldaţi perfecţi decât dacă moralul ne va fi la înălţimea fizicului, decât dacă avem, pe lângă virtuţile cetăţeanului, atașament pentru Armată, cultul drapelului, cultul imnului naţional.
Drapelul, imnul naţional sunt chipul şi vocea Patriei. Respectarea lor cu scrupulozitate e imperativă. Le datorăm afecţiune şi veneraţie ca unor lucruri dragi şi sfinte care reprezintă pentru noi ce iubim mai mult, ce punem mai presus de orice.

Drapelul nostru tricolor e cel mai frumos şi cel mai mândru dintre toate. El se profilează pe cer în tonuri clare şi strălucitoare, vesele şi vibrante, scriind în văzduh numele României, şoptindu-l prin foşnetul faldurilor sale.
Cine nu a stat mult timp departe de Ţară nu poate şti cu ce emoţie profundă e salutat drapelul românesc. Vederea lui pe o clădire, pe catargul unei nave îi stârneşte în suflet călătorului o bucurie amestecată cu tristeţe ce nu se poate descrie prin cuvinte. Drapelul îi vorbeşte de pământul natal, de fiinţele dragi lăsate acasă, de Neamul său. Adesea lacrimile îi umplu ochii, picioarele i se înmoaie, ar vrea să îngenuncheze în faţa acestei petec de pânză ce e o lume întreagă pentru el.

Flutură semeţ drapel sfânt al României noastre! Dăinuie simbol al generozităţii, onoarei şi gloriei! Fie ca nicio pată, nicio slăbiciune de-a noastră să nu-ţi întunece vreodată culorile!
Fie ca „Deşteaptă-te române” să continue să le spună apăsat duşmanilor noştri posibili „Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman”! Fie ca el să ne păstreze vie în minte deviza „Viaţă-n libertate, ori moarte”!.

-V-

Armata în marş oferă un spectacol impozant. E România, e Patria. Toţi sunt ca un singur om, acelaşi suflet, aceeaşi inimă. Toţi sunt gata să moară pentru unul şi fiecare e gata să moară pentru toţi. Cei pe care îi vedem trecând înarmaţi prin faţa noastră vor lupta şi se vor sacrifica pentru noi când primejdia va veni.
Într-adevăr nimic nu e mai impresionant, nimic nu ne face inima să bată mai tare, nimic nu ne face mai mândri de Ţară, de noi ca această putere organizată, disciplinată, care e Armata.

Să iubim Armata unde ne vom avea şi noi locul!
Să ne iubim camarazii pentru că vor fi pentru noi o a doua Familie! Vom lupta şi vom muri, poate, împreună.
Să fim uniţi de frăţia curajului şi de senina frăţie a sacrificiului de sine!
Să ne antrenăm, să ne dezvoltăm forţa corpului şi calităţile virile ale sufletului!
Să fim soldaţii puternici, disciplinaţi şi viteji de care Patria are nevoie!
Să îndrăgim şi să cinstim drapelul tricolor!
Să îndrăgim şi să cinstim imnul naţional!

Dordea Cosmin

TINERI PENTRU ROMANIA a scris:

Cine nu a stat mult timp departe de Ţară nu poate şti cu ce emoţie profundă e salutat drapelul românesc. Vederea lui pe o clădire, pe catargul unei nave îi stârneşte în suflet călătorului o bucurie amestecată cu tristeţe ce nu se poate descrie prin cuvinte. Drapelul îi vorbeşte de pământul natal, de fiinţele dragi lăsate acasă, de Neamul său. Adesea lacrimile îi umplu ochii, picioarele i se înmoaie, ar vrea să îngenuncheze în faţa acestei petec de pânză ce e o lume întreagă pentru el.

da?

cât timp ai stat departe de tara de ti s-au întâmplat toate astea?

aramis a scris:

da?

cât timp ai stat departe de tara de ti s-au întâmplat toate astea?

Am lucrat în străinătate sezonier patru ani în timpul vacanţelor de vară.

Dordea Cosmin

RÂNDURI PENTRU GENERAŢIA MEA

Războiul

-I-

Războiul a fost iubit doar de mercenarii dornici de bani sau de conducătorii dornici de glorie, Naţiunile, care i-au suportat consecinţele, au avut oroare de el.
Noi am cunoscut în Al Doilea Război Mondial umilinţa crudă a înfrângerii, invazia, dezmembrarea teritoriului, de aceea nu vom putea lua în considerare cu dragă inimă eventualitatea unor noi conflicte. Vrem pace. E bine însă ca nu frica să ne facă paşnici, ci raţiunea.

Războiul e un mare rău, dar nu cel mai mare. Mai bine de o sută de ori războiul decât pierderea libertăţii, integrităţii sau onoarei Ţării.
Un Popor care ezită să recurgă la arme pentru a-şi apăra libertatea sau demnitatea va fi aservit.
La Popoare ca la oameni, cine preferă viaţa onoarei nu poate fi liber.
Putem păstra pacea doar prin forţă şi hotărâre, nu prin tot felul de concesii.

-II-

Maxima antică „Si vis pacem para bellum” (Dacă vrei pace pregăteşte-te de război) e valabilă şi în prezent.
Pentru a avea pace, trebuie să fim gata de război şi să nu te temem de el.
Poporul cel mai puţin expus unui atac e Poporul bine înarmat, care nu provoacă pe nimeni, care are forţă morală şi care îşi apără activ interesele.

Forţa, activitatea şi curajul sunt prin urmare factori de pace.
Nu există pace în genunchi. Nu există pace în umilinţă şi slăbiciune. Din cauza unei astfel de păci România ar avea de suferit la fel de mult ca din cauza celui mai teribil dintre războaie.
Pacea menţinută prin neputință şi apatie nu durează.

Situaţia unui Popor pe pământ seamănă cu aceea a locuitorilor din marile oraşe.
Cel puternic, curajos merge calm şi liniștit la treburile sale fără să fie oprit din drum, insultat, lovit.
Cel slab, temător e expus la ameninţări, la întâmplări neprevăzute şi loviturile cad firesc asupra lui.

-III-

Popoarele cu raţiune rece, care se sprijină pe dreptul lor şi pe armele lor, trăiesc fără riscuri.
Se impune aşadar să fim nu doar paşnici, ci şi puternici, activi, curajoşi.
Să detestăm războiul nu ne va folosi la nimic pentru că menţinerea păcii nu depinde de ce gândim sau simţim noi.
Teama că vom deveni agresivi e neîntemeiată, noi nu am declanşat niciodată războaie de cucerire.
Ce e cu adevărat de temut e că iubirea de pace ne poate face incapabili să ne apărăm.

Adepţii păcii cu orice preţ se pot manifesta fără reţineri în Ţările care nu aud zăngănit de arme în apropierea lor şi care nu au alte războaie decât cele pe care le provoacă ele însele.
Altfel stau lucrurile cu o Ţară ca a noastră, care nu şi-a revenit integral de pe urma traumelor provocate de ultimul război mondial, care e ameninţată şi care nu ameninţă pe nimeni. Să i se vorbească de pace are sens doar dacă se vrea să fie învăţată să se teamă.
Să-i faci pe oameni să creadă că, pentru a avea pacea, ajunge s-o dorească, înseamnă să le slăbeşti curajul, înseamnă să-i pregăteşti rău pentru pericolele ce-i ameninţă. E mult mai onest să le spui că războiul le poate fi impus şi că trebuie să fie capabili să-şi îndeplinească exemplar îndatoririle grele pe care el le comportă.
„Pacea nu se obţine strigând "pace".”, spunea Napoleon Bonaparte.

-IV-

E o necesitate să avem oricând în vedere fără să tremurăm eventualitatea unui război drept.
Un exemplu de război drept e războiul declarat în 1861 de Statele din Nordul Americii Statelor din Sud care se separaseră de Uniune.
După patru ani de lupte grele Statele din Nord au învins şi au restabilit unitatea S.U.A..

Cei care l-au susţinut pe Lincoln şi urmat pe Grant şi-au salvat marea lor Patrie, i-au pregătit un viitor măreţ. Ei au meritat recunoştinţa pioasă a urmaşilor lor. Exemplul lor ne arată ce pot face clarviziunea, energia şi curajul pentru o Ţară aflată în dificultate.

-V-

Să apărăm drepturile Naţiunii noastre perseverent, hotărât, fără provocări şi fără slăbiciuni pentru că doar aşa vom putea beneficia de pace.

Politica de abandon, de frică nu e doar ruinătoare şi umilitoare pentru Naţiunea care o practică, ea mai are ca efect generarea de conflicte, duce la servitute şi la distrugere.
Singurele mijloace de apărare împotriva războiului sunt: forţa, energia, vitejia. Să le dezvoltăm în noi şi să le păstrăm. Sunt virtuţi civice.

Dordea Cosmin