RÂNDURI PENTRU GENERAŢIA MEA
Copii
-I-
Nimic nu e mai trist ca o casă fără copii.
Lipsa copiilor era considerată în trecut o pedeapsă divină.
Concepţii învechite, vor spune unii.
Oare?
Scopul principal al căsătoriei e totuşi naşterea de copii.
Iubirea dintre un tânăr şi o tânără trebuie să creeze viaţă.
Trebuie să avem copii.
Trebuie să-i dorim şi să-i primim cu bucurie când Dumnezeu ni-i dă.
Greutăţile suplimentare impuse de ei unei Familii sărace sunt compensate de fericirea pe care i-o aduc.
La bătrâneţe, când vom cântări sacrificiile pe care le-am făcut pentru copiii noştri şi satisfacţiile morale pe care ei ni le-au oferit, vom vedea că suntem în câştig.
-II-
O mamă şi un tată fără dare de mână, care cresc deja cu greu mai mulţi copii, află că vor mai avea un copil.
Uşor descumpăniţi ei îşi spun zâmbind că micuţul s-a cam grăbit şi că ar fi fost mai înţelept din partea lui să aştepte până când fraţii i se fac mai mari.
Se bucură însă de venirea sa la fel de mult ca de venirea celor născuţi înaintea sa.
Spaţiul e pregătit cu grijă ca „intrusul” să aibă cel mai bun loc din casă fiindcă e mezinul Familiei.
După ce s-a născut părinţii îl privesc şi se privesc cu tandreţe admirativă şi-şi spun cu
gândul la reţinerile lor anterioare: „Cât e de frumos şi ce bine că-l avem!”
Fraza se termină cu un sărut care exprimă iubire şi încredere în viitor.
Astfel de părinţi sunt fericiţi, oricât de grea le e viaţa, şi-şi merită fericirea pentru că au obţinut-o prin virtute şi curaj.
„Dumnezeu binecuvântează Familiile numeroase” spune un vechi dicton azi uitat.
Înclin să cred că nu e o afirmaţie inexactă.
Copiii Familiilor numeroase reuşesc în viaţă mai bine ca alţii.
Se datorează aceasta nevoilor care le impulsionează voinţa şi curajul?
Se datorează aceasta faptului ca se ajută între ei?
Nu ştiu.
Cert e că ei îşi croiesc drumul mai repede şi mai sigur.
-III-
Mai trebuie să avem copii şi pentru că asta ne e datoria.
Naţiunea, Patria nu pot exista fără ei.
Nu avem dreptul să ne sustragem acestei obligaţii absolute.
Am primit viaţă, trebuie să dăm viaţă.
Datoria noastră faţă de Naţiunea care ne ajută, faţă de Patria care ne hrăneşte nu o putem plăti decât prin copii.
De ce nu ne-am face datoria?
De teamă că ni se limitează libertatea, de teama încurcăturilor şi responsabilităţilor care vin odată cu copiii.
Plăcute încurcături, responsabilităţi uşoare!
Pe cine pot speria? Pe laşi.
Nu există alt cuvânt pentru a caracteriza aceşti dezertori ai vieţii.
-IV-
Mi-a rămas în minte răspunsul pe care mi l-a dat cândva o tânără pe care o cunoşteam foarte puţin şi căreia m-am adresat într-o zi.
- Vă însoţiţi soţul în călătorie, doamnă? Am spus eu.
- Nu, a răspuns ea. Am trei ghiulele mici şi dragi legate de glezne care mă reţin acasă.
Aceste cuvinte rostite cu un amestec de afecţiune maternă, de mândrie şi de regret erau cu adevărat fermecătoare, iar tânăra, care se dovedea o mamă bună, îmi păru mult mai frumoasă.
Nu doar bărbaţii se tem să aibă copii.
Sunt şi multe femei care nu-i vor.
Ele îşi ascund egoismul pretextând probleme de sănătate, obligaţii profesionale ş.a.m.d..
Adevărul e că sunt atinse de un rău care ameninţă să ne distrugă dacă nu scăpăm de el, mă refer la laşitate.
Un fost preşedinte american, Theodore Roosevelt (1858-1919), spunea despre un astfel de comportament: „Când bărbaţii ajung să se teamă de paternitate, de muncă sau de război drept, când femeile ajung să se teamă să fie mame, Naţiunea e pe marginea abisului şi ar fi mai bine să dispară de pe faţa pământului unde va deveni, pe bună dreptate, obiect de dispreţ pentru cei puternici, curajoşi şi cu suflet mare.”
Usturătoare cuvinte!
Noi, tinerii României, nu vrem să le merităm.
Nu vrem să fim ofensaţi, nu vrem ca Naţiunea să ne fie dispreţuită.
Nu vom fi copiii degeneraţi, stricaţi şi corupţi ai dârzului Neam Românesc.
Ne vom face datoria!
Bărbaţii în muncă şi în primejdii, femeile ca mame.
Nu există îndatorire mai frumoasă şi mai nobilă şi câtă vreme nu o vom fi îndeplinit nu vom fi demni de nimic altceva.
-V-
Suntem pregătiţi să fim taţi şi mame? Nu.
Învăţământul public nu face nimic pentru asta nici la noi, nici prin alte părţi.
Dacă vreun arheolog din viitorul îndepărtat ne-ar găsi manualele şi programele şcolare ar fi uimit să vadă că instruirea elevilor pentru viaţă se rezuma la cunoaşterea măsurilor contraceptive şi la acceptarea perversiunilor sexuale.
„Evident, şi-ar spune el, e vorba de o societate care a dispărut din cauza decăderii morale.”
Nu ştiu dacă învăţământul secundar poate redeveni rapid ce a fost.
Pentru tinere aceasta ar fi de dorit.
Tinerii poate că nu au nevoie de profesori pentru a şti care le sunt îndatoririle de taţi.
Nu au multe de făcut acasă şi ceea ce au de făcut poate fi făcut şi de mamă.
Dar nu ar fi rău ca după căsătorie să se pregătească împreună cu soţiile lor pentru rolul de părinţi.
Le-ar fi util dacă ar citi împreună cu ele în momentele libere cărţi despre igiena copiilor, despre îngrijirile care li se dau, despre educarea lor.
-VI-
Femeia trebuie să-şi hrănească copilul orice s-ar întâmpla şi orice i s-ar spune.
Trebuie pentru că e datoria ei, pentru că aşa e normal.
Nu se poate viola fără consecinţe legea firii.
Laptele mamei e făcut pentru a hrăni copilul.
Sănătatea ei, viaţa lui depind în egală măsură de el.
Copilul alăptat de mamă e la adăpost de aproape orice pericol.
Hrana pe care o primeşte de la ea îi e destinată, e singura potrivită pentru el.
Când mama nu-şi hrăneşte copilul e de două ori pedepsită.
Întâi pentru că pierde emoţia blândă dată de mica fiinţă de la pieptul său.
Apoi pentru că sănătatea sa, tinereţea sa, prospeţimea trăsăturilor sale sunt afectate.
Priviţi mai multe femei de aceeaşi vârstă ajunse la maturitate şi căutaţi-le pe acelea care au hrănit mai mulţi copii.
Le veţi recunoaşte după chipul radiind de sănătate, de tinereţe şi de frumuseţe.
-VII-
În primii ani de viaţă copilul aparţine inevitabil mai mult mamei decât tatălui şi e bine că e aşa.
Oricât de mult ne-am iubi copiii, noi taţii, e de dorit ca ei să ţină mai mult la mamă.
Ea are asupra lor o influenţă mai mare ca noi pentru că e mai blândă, pentru că nu-i domină în mod absolut, pentru că nu-i oprimă.
Interesul băieţilor, pe care am fi ispitiţi să ni-i apropiem, să-i sustragem într-o oarecare măsură mamei, e să rămână sub autoritatea ei.
Autoritatea tatălui trebuie să se situeze undeva într-un plan superior şi îndepărtat pentru a nu se face simţită decât în ocazii grave.
Voinţa bărbatului e prea imperioasă pentru a nu apăsa greu, exagerat asupra dezvoltării libere a copilului.
Un tată cu voinţă puternică va trebui să evite s-o exercite asupra fiului său dacă nu vrea să-i emasculeze caracterul.
Bărbaţii cei mai viguroşi din punct de vedere moral, dacă nu vor înţelege că trebuie să-şi lase fii mai mult în grija mamei, riscă să facă din ei ființe lipsite de energie şi de curaj.
Autoritatea mamei asupra fiului e întotdeauna binefăcătoare şi nu riscă niciodată să fie prea apăsătoare.
Băiatul sub tutela mamei, care-l stăpâneşte fără să-l strivească, îşi poate manifesta personalitatea şi-şi poate dezvolta propria voinţă.
Când studiaţi formarea unui om de valoare încercaţi să aflaţi mai întâi cum i-a fost mama.
Influenţa ei asupra lui a fost preponderentă.
Dacă bărbatul îşi formează în timpul căsătoriei soţia făcând-o a sa, soţia, devenită mamă, îi va forma fiul.
Blândeţea mamei e necesară dezvoltării forţei fiului ei.
-VIII-
Nu ne creştem copiii pentru noi, ci pentru ei, pentru Naţiune, pentru Patrie.
Acesta e principiul care trebuie să ne ghideze în educarea lor.
Va trebui să ne pregătim copiii să fie bărbați cu voinţă şi curaj, femei ca tinerele desăvârşite care ne sunt soţii.
Să ne creştem copiii ca ei să facă pentru copiii lor ceea ce noi facem pentru ei!
Dordea Cosmin
