Niscu a scris:Nu aveam de gand sa mai intru pe acest topic datorita faptului ca lipseste cu desavarsire dialogul , asa ca postarea aceasta e un fel de monolog retoric si care sper sa nu creeze urmari,....sau poate da ! Cine stie?
In primul rand atunci cand cineva incearca sa porneasca o actiune , sa puna bazele unei formatiuni mai mult sau mai putin declarata politica, ori a unei secte are nevoie de un minimum de elocventa !
Trebuie sa-si poata sustine cu argumente si prin dialog cauza , ideile, chiar daca asta se face in baza unei doctrine controversate. E nevoie, sa existe macar o doctrina ! Un sistem de rezolvari ale problemelor despre care vorbiti rezultat in baza alegerilor organizatiei din multimea de posibile rezolvari.
Daca optiunile se apropie de cele de dreapta , de ex., atunci santeti o formatiune de acest tip.
Iritatea pe care o generati in randul userilor se datoreaza si faptului ca nici macar nu afirmati ceva clar darmite sa mai veniti si cu rezolvari. Poezia este un domeniu diferit de cel politic si prezenta ei intr-o discutie despre natiune poate fi f. usor interpretata ca o jignire la adresa celor care o citesc .
De ce o jignire ?Pentru ca vremea cand masele,prostimea, erau conduse ,manipulate si inflacarate pe baza de cantece, versuri ,sau insigne ,..a trecut de mult. Daca serviti astazi cuiva un astfel de meniu pe post de argument cred si eu ca va alegeti cu injurii.
Vorbeam la inceput de lipsa dialogului. Ei bine lucrul asta ,dialogul, implica automat malebilitate de ambele parti. Daca una dintre parti nu vrea sau nu poate sa-si sustina pozitia cu argumente si deschidere spre un rezultat al discutiei care e posibil sa nu-i dea dreptate ,atunci vorbim cel mult de un dialog al surzilor.
Adoptarea drapelului national ca sigla e un mod de a-l confisca. Toatal neinspirata idee.
Se poate dialoga cu pumnul în gură?
Citiţi ce s-a scris despre textele puştilor de la Tineri pentru România!
Chiar Dvs. sugeraţi scoaterea lor de pe sait, îi acuzaţi că manipulează şi insinuaţi că ar fi o formaţiune mai mult sau mai puţin declarată politic cu doctrină controversată.
Exprimarea unui punct de vedere propriu e un drept şi nu poate fi considerată o jignire.
Evident puteţi fi de acord sau nu cu ce se spune.
E cam mult să cereţi ca în numele dialogului să fie făcute compromisuri cu principiile.
Suntem români, trăim în România şi aici nu acceptăm să ne condiţionze nimeni arborarea drapelului nostru naţional.
Vă răspund eu în locul celor de la Tineri pentru România pentru că dacă vă răspund ei e posibil să li se închidă subiectul.
S-a mai întâmplat. Ştiu pentru că le urmăresc postările. Îmi place cum gândesc. Pentru idei ca ale lor eu unul aş mi-aş da şi viaţa.
mareexecutor a scris:n-au decât urâte și proste în organizație aramis. De-aia.
***********************
nu știu dacă ai observat dar tipu cu drapelu nu răspunde direct. Ăla e prea mare și distins. Vine ăsta-secretaru personal- și răspunde norodului.Și care evident e cucerit de clarviziunea liderului și prestează moca (adică nu sunt membru al ..) pe lângă el.
O interpretare, și aici de doi bani, a unei strategii de marketing.
uite ce am văzut „pe scroll” !!
Aceia care nu se lasă cuprinşi de teama de boli sunt, în general, sănătoşi.
Tăria de caracter, curajul exercită o acţiune binefăcătoare asupra corpului.
ăștia sunt țicniți rău. Îs la nivel de „pietre torser” din Click. Și nici nu cred că sunt tineri. Sunt doi tipi maturi poate chiar pensionari „sfătoși” care cred că acum la 60 au descoperit gaura la macaroană.
Bleah.
Asta e intoleranţă.
Cum puteţi fi intolerant cu ce scrie în textul de mai jos?
Familia
-I-
Familia…
Cu ce sentiment de afecţiune şi de gravitate rostim acest cuvânt la orice vârstă!
Copii când Familia e pentru noi o întreagă lume, adăpost, viaţă.
Tineri în drum spre o existenţă independentă când Familia e pentru noi locul unde sunt fiinţe dragi.
Taţi, mame când Familia devine pentru noi centrul preocupărilor şi oaza de linişte în mijlocul luptelor vieţii.
Toţi cei cu inimă duioasă şi cu suflet mare fac din Familie obiectul ataşamentului lor, al respectului lor, al veneraţiei lor.
Naţiunile cu adevărat puternice se sprijină pe o robustă constituţie morală şi legală a Familiei.
Fără această bază niciun Popor nu poate trăi, niciun Stat nu e solid.
Familia e principala instituţie a omenirii.
E societatea naturală, originea şi embrionul tuturor societăţilor organizate.
Fără ea dezvoltarea, progresul, civilizaţia nu ar fi fost posibile.
Familia i-a dat omului forţă, l-a apropiat de semenii săi, a generat, sub imboldul nevoii, sentimentul şi practica solidarităţii umane.
Şi astfel, cu timpul, prin dezvoltarea raţiunii, din Familie s-a născut Cetatea.
Ea s-a constituit din alianţele care au creat Familii noi, din raporturile, din interesele comune care au fost consecinţa lor.
Cetatea extinsă la toţi oamenii aceleiaşi Naţiuni, la ansamblul teritoriului lor, a dat la rândul său naştere Patriei.
Patria e Familia noastră cea mare.
Familia e Patria noastră cea mică.
Patria şi Familia, aceste două nume ne răsună în urechi la fel de plăcut, de nobil, de mândru.
Spre ele se îndreaptă sufletul nostru, forţa şi energia noastră vitală.
-II-
Antichitatea, ai cărei fii suntem, şi-a întemeiat instituţiile politice şi religia pe cultul Familiei.
Nu se ştie nimic despre cultul Familiei la daci.
Romanii întreţineau permanent un foc în semn de veneraţie pentru Familia lor şi principali zei la care se închinau erau larii, zeii casei, strămoşii.
Fiul se prosterna cu acelaşi respect religios în faţa tatălui şi bunicului ca în faţa altarului ridicat în cinstea înaintaşilor comuni.
Având o puternică instituţie a Familiei romanii au stăpânit lumea.
Cultul strămoşilor, din Roma antică, se mai practică încă în Asia.
Popoarele de acolo îi sunt atât de ataşate că propagarea religiilor sau ideologiilor care nu-l admit e aproape imposibilă la ele.
Practicile lor religioase legate de ascendenţii morţi sunt dublate de dovezile vizibile ale unui mare respect pentru părinţii în viaţă.
Moravurile, care au dat Familiei în aceste ţinuturi îndepărtate o forţă şi o coeziune atât de mari, au făcut posibilă formarea unor Naţiuni viguroase.
Datorită solidităţii Familiilor lor asiaticii vor stăpâni lumea.
-III-
Noi nu putem să practicăm un cult al oamenilor care ne-au precedat în viaţă şi din care ne tragem.
Putem însă să le păstrăm un loc în sufletul nostru.
Să ne gândim la ei şi să le reconstituim existenţa cu ajutorul cunoştinţelor istorice.
Îi vom vedea în viforul secolelor trecute şi le vom admira curajul în viaţă, în muncă şi în luptă care le-a permis să ne lase moştenire frumosul Pământ al Patriei în ciuda poftelor atâtor cotropitori.
Chiar şi aceia dintre ei care au fost umili sunt demni de respect pentru că şi prin jertfa lor România a devenit mare.
Să învăţăm deci să ne cunoaştem strămoşii, să-i iubim, să-i respectăm.
Ar fi bine dacă ne-am scrie istoria propriei noastre familii chiar dacă nu avem date decât până la bunici, chiar dacă faptele nu par demne de interes.
Această istorie ar fi titlul nostru de nobleţe, nobleţea unor oameni obişnuiţi, oneşti, demni, muncitori şi dârji.
-IV-
Sentimentele pe care le avem faţă de rude necunoscute, moarte înainte să ne naştem, sunt vagi prin forţa lucrurilor.
Ele sunt de aceeaşi natură cu acelea pe care le avem faţă de părinţi dar de o intensitate diferită.
Iubirea de părinţi e tangibilă, obiectivă, profundă, făcută din tandreţe, din recunoştinţă, din respect.
Ea e instinctivă la copil.
Acela care nu-şi iubeşte părinţii e o excepţie.
Când copilul creşte, când personalitatea începe să i se formeze, iubirea de părinţi e întărită de raţiune, de ideea pe care şi-o face despre datorie.
Ne iubim părinţii pentru că aşa e firesc şi pentru că ştim că le datorăm iubire.
E o îndatorire agreabilă şi sfântă uşor de îndeplinit în orice situaţie.
Religia creştină spune „Cinsteşte-i pe tatăl şi pe mama ta”.
Legea însăşi impune obligaţii faţă de părinţi.
Să ne iubim, să ne cinstim, să ne ajutăm părinţii, iată ce totul în noi şi în afara noastră ne cere şi ne impune.
Datoria de recunoştinţă faţă de ei începe cu viaţa pe care ne-au dat-o crescând apoi datorită iubirii cu care ne-au copleşit şi sacrificiilor pe care le-au consimţit pentru noi.
Putem calcula câte eforturi au făcut, câte umilinţe au acceptat, câte nopţi nu au dormit cu gândul la noi, la viitorul nostru?
Le-ar fi fost uşor dacă i-ar fi imitat pe egoiştii care dau înapoi în faţa greutăţilor familiale, care vor să-şi ofere totul lor înşile, care vor să trăiască doar pentru ei.
Spre deosebire de aceştia părinţii noştri au trăit pentru noi, grija pentru sănătatea şi viaţa noastră a fost preocuparea lor de toate zilele, călăuza existenţei lor.
E ceva mai bun pe lume ca afecţiunea fără margini, fără compromisuri, care înconjoară şi care ocroteşte copilul?
E ceva comparabil cu intensitatea iubirii dezinteresate a unei mame?
Fiul cel mai tandru şi cel mai devotat nu-i va putea înapoia niciodată mamei sale ce a primit de la ea, nu o va putea iubi niciodată atât de mult cât ea l-a iubit.
O mama ştie aceasta şi-şi iubeşte copii şi mai mult.
-V-
Iubirea pentru părinţi, recunoştinţa, respectul pe care li le datorăm, se traduc prin felul cum ne purtăm cu ei.
Modul în care omul matur îşi îndeplineşte îndatoririle faţă de părinţi diferă de cel al copilului.
Micile extravaganţe, iertate unui adolescent, nu se mai potrivesc unui tânăr.
Tânărul datorează tatălui său şi mamei sale un respect mai constant, o stimă mai profundă, chiar dacă nu mai e constrâns la aceeaşi ascultare.
Voinţa lor nu o va înlocui niciodată pe a sa în viaţa de fiecare zi.
Dar în lucrurile grave, unde ei au dreptul să-şi spună cuvântul, trebuie să țină cont de părerea lor.
Când copii şi părinţii se iubesc totul între ei e uşor.
Afecţiunea e talismanul care îndepărtează dificultăţile şi relele.
Trebuie să ne iubim părinţii la orice vârstă, trebuie să rezervăm o parte a sufletului nostru acestui trecut venerabil şi drag, oricât de apropiate şi de acaparante sunt prezentul şi viitorul personificate de Familia pe care ne-am întemeiat-o.
Trebuie să ne iubim părinţii până la sfârşitul lor şi chiar dincolo de mormânt.
Omul care s-a realizat în viaţă şi care se înclină cu respect în faţa acelora care i-au dat fiinţă, care le aduce ca omagiu binele făcut de el, succesele obţinute de el, se înnobilează, creşte.
Iubindu-ne părinţii, fiindu-le devotaţi, ne înţelegem şi îndatoririle faţă de ceilalţi membri ai Familiei.
Fraţii, surorile, sunt o parte din noi înşine, un pic tata sau mama dacă sunt mai mari ca noi, un pic copii noştri dacă sunt mai mici ca noi.
Să-i iubim e firesc şi uşor.
Să-i ajutăm, să-i sprijinim e o datorie.
Să le rămânem apropiaţi pe tot parcursul existenţei, indiferent de împrejurări, ne dă şi le dă o forţă eficientă material şi moral.
-VI-
Tot ce asigură coeziunea Familiei şi o continuă e bine în sine, bine pentru societate.
Unitatea şi soliditatea Familiei dau unitate şi soliditate Naţiunii.
Omul bun şi cetățeanul util îşi dobândesc principalele virtuţi în Familie.
Patriotismul apare şi se dezvoltă în Familie.
În Familie şi doar în Familie se dobândeşte respectul pentru femeie specific societăţilor civilizate cu moravuri oneste şi pure.
Ataşamentul faţă de Familie ne determină să ne dorim o reputație bună.
Vrem să impunem respect nu doar pentru noi, ci şi pentru ai noştri.
Vrem să le transmitem copiilor un nume fără pată aşa cum şi noi am primit.
Suntem mândri de Familia noastră şi dorim ca descendenţii noştri să fie la rândul lor mândri de ea.
Motive de ordin personal şi social, interesul superior al Ţării, impun apărarea Familiei.
Voi spune deci cu convingere pentru a rezuma ce am scris:
- să-i iubim şi să-i respectăm la orice vârstă, în orice situaţie pe cei care ne-au dat viaţă;
- să rămânem apropiaţi prin afecţiune şi devotament cu rudele noastre de toate gradele;
- să fim devotaţi ideii de Familie normală, bărbat, femeie;
- să dobândim, odată cu respectul profund pentru femeie, calităţile şi virtuţile care nu se găsesc decât în Familie.
Dordea Cosmin
