E ingrozitor sa treci prin asa ceva. In primul rand victima are tendinta sa se invinovateasca. Ii trebuie mult timp sau ajutorul unui specialist pentru a ajunge sa creada ca de fapt nu este vinovata.
E greu. Cumplit de greu. Eu am trecut prin asta. Chiar daca a trecut ceva timp de cand s-a intamplat, am reusit sa imi revin. Cum?! A fost greu pentru ca nu am avut pe nimeni langa mine. Familia parca uitase tot ce mi se intamplase iar cand mai aveam cate o cearta cu bunica-mea si o auzeam spunand "bine ti s-a intamplat", simteam ca mi se ridica tensiunea instantaneu. E dureros. Mai ales atunci cand stii cate eforturi faci pentru a depasi momentul, pentru a iti recapata increderea in tine si in cei din jur.
Am facut eforturi enorme. Am incercat sa uit. Nu am putut si nici nu cred ca voi putea vreodata. Iubitul meu de atunci, cu care am avut o relatie de 4 ani de zile, in loc sa ma sustina, sa imi fie alaturi, ma invinovatea stiind ca eu nu aveam nici un fel de vina. Probabil ca din cauza asta am si ales sa ma despart de el. Nu m-a inteles. Incercam sa ma port cu el cat se poate de firesc desi in minte imi apareau fel de fel de scenarii de la viol. Nu suportam sa ma atinga. Mi se facea greata. Doar cand incerca sa se apropie de mine, in sensul de a incerca sa facem dragoste, revedeam tot chinul prin care trecusem.
As fi vrut sa ma inteleaga. Nu s-a putut.
Au urmat sedinte la psiholog, care intr-adevar m-au ajutat destul de mult. Treptat, am reusit sa ma redescopar, am reusit sa am din nou incredere in mine.
In schimb, mi-a fost greu sa ma apropii de sexul opus. Stiam ca cel care incearca sa se apropie de mine nu are nici o vina dar totusi.... nu mi-a fost mai usor.
Am lasat timpul sa treaca. M-am reindragostit. Incepusem sa devin mai optimista. Ma indragostisem de un prieten foarte bun, i-am marturisit sentimentele mele pentru el. Nu a fost indiferent.
Imi daduse multe sperante si deja vizualizam cu ochii mintii un viitor fericit. A fost singurul barbat de care am reusit sa ma apropii dupa viol. Stiam ca nu ma iubeste dar in acelasi timp mai stiam ca pot avea rabdare. Sentimentele vin in timp, nu din prima zi.
Il iubeam enorm de mult. Prima oara cand am facut dragoste cu el.... a fost frumos... imi era teama ca nu o sa pot, speram sa nu imi apara in minte vreo imagine ce are legatura cu violul. Mi-am curatat mintea de orice scenariu.
Chiar eram fericita. Apoi ceva s-a rupt.... devenise indiferent deodata iar asta nu avea legatura cu ceea ce se intamplase intim intre noi.
Am vorbit cu o prietena comuna care mi-a spus ca el de fapt incerca sa cucereasca o alta fata, iar el ii spusese ei ca tot ce a fost intre noi a fost un accident. A fost un soc. Altul. Nu a avut curajul sa stea de vorba cu mine si a preferat sa imi trimita un amarat de mail in care imi cerea iertare ca m-a facut sa sufar. Ce sa spun, nu mai pot eu de scuzele lui, nu ma ajuta cu nimic.
Intrebarea e alta: cum mai poti avea incredere? Cum poti face asta cand un barbat iti demonstreaza ca nu ai insemnat nimic pentru el? Ce ma doare cel mai tare este faptul ca ma simt folosita si practic imi e mila de mine... de faptul ca am putut fi atat de proasta incat sa sper si sa cred ca cineva m-ar putea iubi....
Totusi... nu pot merge pe ideea "barbatii sunt porci" pentru ca nu cred in ea. Cred ca exista si barbati care apreciaza, respecta, iubesc femeia.
Iar eu cred ca sunt mai mult dezamagita de mine decat de el....
. Din pacate in afara de inchisoare altceva nu se prea aplica ... E bun, ok cu inchisoarea dar omul ala dupe ce iese de acolo ... de multe ori are tendinta sa o faca iar, de ce ? Pai banuiesc ca i'au lipsit in perioada de detentie orele suplimentare de psihoterapie incat sa fie convins ca ceea ce a facut el a fost un lucru foarte rau, si trebuie sa se caiasca ptr asta!
iata niste solutii: