Este o vorba din popor (probabil nu din al nostru popor) care spune ca cei saraci ar fi considerati cei mai fericiti. Ok, insa deseori imi este dat sa vad contrariul. De exemplu, am vrut sa organizam intr-o seara un fel de reuniune a fostei promotii din liceu, insa am observat ca dupa vreo 7 ani, situatia s-a schimbat radical. Un fost coleg, a carui situatie materiala este neglijabila (fata de restul colegilor) a vrut si el sa vina, numai ca vreo 4-5 fosti colegi au decis hotarati: "De ce sa stam noi la masa cu saracul ala? Ce, nu mai stie cum sa bea si el de-a moaca?" Asa ceva m-a enervat la culme si le-am zis in felul urmator: "Bine ca putem sa-l chemam pe prostu' si cocalaru' Cutare (nu pot sa dau nume), ca doar el are bani si are cu ce se lauda!"; la care am primit un raspuns de genul: "Da' macar ala are cu ce se imbraca!" Normal ca nici eu nu m-am mai dus... sa fie sanatosi.
Asadar, de ce ne este rusine de saracia materiala, dar de cei saraci cu duhul, nu?
Va rog sa-mi raspundeti sincer. Indiferent de raspunsurile pe care le veti oferi, nu va voi judeca, deoarece atat timp cat pe voi nu va cunosc, nu am niciun motiv ca sa va reprosez ceva.


).

