Copii proprietari de parinti.

mița a scris:

Ce facem cu acesti copii, care nu mai sunt copii, dar care nu vor sa se maturizeze, sa isi asume deciziile, sa devina responsabili?

Adevarul este ca nu am un raspuns pentru asta. Presupun ca exista metode de a le trezi constiinta si a-i face sa inteleaga ca nu e nimeni dator sa-i poarte in carca pana la sfarsit. Dar sunt cateva conditii care trebuie indeplinite.

1.Parintii trebuie sa constientizeze greselile facute in educatie ( fara sa le spuna copilului) si sa inceapa sa le repare. Omul cat traieste invata, niciodata nu e prea tarziu.

2.Parintii sa se inteleaga intre ei si sa discute, ca daca tatal ii spune copilulu sau (actual adult) " numai ma-ta e de vina ca ai ajuns un ratat" , face mai mult rau decat bine.

3.Copilul sa aibe constiinta, sa nu fie psihopat, ca atunci deja vorbim despre altceva

In rest, nu stiu ce ar fi de facut, depinde de fiecare situatie in parte, pobabil consultarea unui specialist ar fi recomandabila.

Aseneth a scris:

Eu am spus acelasi lucru, cu alte cuvinte. Nu ma indoiesc ca parintii fac asta vezi doamne, din iubire, ca sa nu distruga corola de minuni a lumii care e copchilu rasfatat. Dar scriptul si comenzile au acelasi scop, cel mentionat de mine mai sus. Peste douazeci de ani, normal ca vin si cer socoteala, ca eu te-am iubit, ti-am facut toate poftele, etc. Pai atunci, sa spun cum am auzit pe cineva raspunzand : si acum nu ma mai iubesti? Intrebare logica, raspuns logic.

@ Yasmi : Da, mai exista o categorie, copiii care nu devin proprietari de parinti cu toate ca au parte de o atare educatie, reusesc sa fie pe picioarele lor, sa se integreze in societate , sa lucreze, sa aibe familie, sa nu depinda de parinti. Am cunoscut oameni de genul. Sunt oameni care sunt atat de frustrati ca ei muncesc 8 ore la servici, incat trebuie sa se razbune pe familie sau apropiati, devenind astfel proprietari de copii, sotie, subalterni. Munca, pentru ei, este un cadou facut de ei omenirii, ceva sacru care nu este niciodata apreciat la adevarata valoare. Devin multi din ei schizofrenogeni, in balansul permanent intre script si felul lor de a fi.

Nici macar o statuie, cat aia a Libertatii, n-ar reusi sa le satisfaca orgoliul.

mița a scris:

Ce crezi ca`i determina sa gandeasca asa?

Tot parintele e de vina, pentru ca nu a impus limite ferme copilului, si nu a stabilit o ierarhie, anume aceea ca parintele e mai important decat copilul. Totusi asta nu justifica comportamentele aberante ale unor parinti fata de copiii lor.

Atitudinea de a vrea sa fii mereu copil este, consider eu, un rezultat al lipsei de auto-cunoastere si de incredere in propriile forte. Sa lucrezi nu iti aduce numai o satisfactie financiara, este o concretizare a aptitudinilor cuiva. Cred ca oricine prefera sau aspira sa simta ca este bun la ceva, ca e capabil, ca se poate integra in ritmul vietii cu care altii se descurca. Cand cineva opteaza pentru varianta cealalta, probabil nu isi cunoaste acele abilitati. Pot spune din experienta ca pentru un om semi-inapt dpdv social sa inceapa sa castige bani si sa se descurce in cadrul unui mediu de lucru (oricare ar fi el)e o mare realizare, chiar daca e chelner sau maturator si nu lucreaza intr-un birou.

Sunt de acord cu Aseneth ca o atitudine de capitulare in fata vietii (ca pana la urma asta e, capitulare si stagnare, a nu vrea sa pornesti pe prorpiul tau drum, sa te dedici unei familii sau cariere proprii)vine in principal din programarea parentala. Ma gandesc ca exista doua variante si anume cei programati sa creada ca sunt prea buni si cei programati sa creada ca nu le va reusi nimic. Exista un tip de parinte borderline numit Hermit, care isi sperie copiii de lume si de viata punand mereu raul inainte, descurajand initiativele curajoase samd. Cred ca din interactiunea cu un asemenea parinte iese exemplul perfect al omului care se teme sa traiasca si sa iasa din stabilitatea cu care e obisnuit.

Topicul asta imi aminteste de o istorioara spusa cu voluptate de o femeie sociopata, in care un tata si-a batut copiii avnd brusc ''revelatia'' ca erau prea rasfatati fata de altii. E vorba de o familie ''buna'' care a plecat in concediu in strainatate si s-a dus intr-o zi in vizita la o familie straina (nu retin tara). Romanul a observat cum in familia straina copiii ajutau la punerea mesei, erau foarte manierati samd. A fost surprins pentru ca ai lui nu erau asa, sau cel putin asta a dedus el. Cand a ajuns cu familia la hotel si unul dintre copiii lui a cerut ca cineva sa cumpere sifon sau apa minerala (nu retin) ca nu aveau, tatal le-a tras o mama de bataie, ca de unde atatea mofturi? Ei de ce nu erau ca si copiii familiei straine? De parca in ziua respectiva ii vedea pentru prima oara pe ai lui si nu tot el ii crescuse si ii invatase asa cum erau. Bine, varstele erau ma mici, in jur de 11-12 ani cred.

mița a scris:

Cand parintele creste odata cu copilul, cine pe cine educa? Cand parintele, din varii motive, devine mult prea tolerant [ atentie! tolerant, nu indiferent!], iar copilul ajunge sa profite de aceasta toleranta excesiva, cine este vinovat?

Stiu, cliseul este: 'parintele, pt ca a tolerat' . dar nu ma refer la copii de 7-12 ani,care, sa spunem, ca nu au simtul raspunderii f dezvoltat, ci la ''copii' de 18-20.

Ce crezi ca`i determina sa gandeasca asa?

Nu "gandesc asa", ci se comporta conform unor sabloane deprinse in copilaria mica, pe vremea cand aveau 3-4-5 ani.

"Simtul raspunderii" nu vine de la sine, el face parte din educatie si incepe de la 3-4 ani: de ex. "ghetutele trebuie sa fie curate, fiindca altfel Mos Nicolae n-o sa lase nimic in niste ghetute murdare". La varsta aia nu trebuie acuzat copilul, nu e vina lui ca ghetutele sunt murdare, ci e vina ghetutelor, dar e clar si pentru el ca n-or sa se curete singure. Si daca Mos Nicolae vine doar o data pe an, in oras mergem aproape zilnic, iar daca ghetutele sunt murdare, nu putem merge cu ele asa, evident :P

"Parintele creste odata cu copilul" e un doar mod in care parintele incearca si azi sa fuga de raspundere pentru educatia gresita a copiilor. La urma urmei, acel parinte avea cel putin 18-20 de ani, adica exact varsta copilului blamat astazi, pe vremea cand acesta avea 3-4 ani si era ajutat sa descopere ca totul ii sta la dispozitie.

Nu i se poate cere azi sa aiba simtul raspunderii doar fiindca a ajuns la 18-20 de ani, dar in acelasi timp parintele sa se eschiveze de la acelasi simt al raspunderii, pretinzand ca el de fapt "crestea odata cu copilul". Educatia copilului consta in ceea ce traieste copilul, nu in ceea ce i se spune, iar postarea citata e chiar dovada atmosferei plina de "simt de raspundere" in care a crescut :D

_Undying_ a scris:

Tot parintele e de vina, pentru ca nu a impus limite ferme copilului, si nu a stabilit o ierarhie, anume aceea ca parintele e mai important decat copilul.

E gresit sa-ti cresti copilul cu astfel de ierarhii, consecinta imediata in mintea lui va fi ca el nu conteaza. Iar de-aici si pana la "nu exista!" nu mai e decat un pas. Exista parinti care nu pot sa inteleaga de ce copilul lor s-a sinucis la 14-15 ani, dar exact genul asta de ierarhii pun bazele unor astfel de solutii, in mintea copilului.

Limitele ferme trebuie sa se bazeze pe evenimente, pe rezolvarea situatiilor concrete, nu pe o ierarhie a persoanelor. De exemplu, e incorect sa trimiti un copil de 5 ani sa-ti aduca un pahar cu apa pentru ca tu n-ai chef sa te ridici din fotoliu si e la fel de incorect sa i-l aduci tu lui. Exact aici e nevoie de fermitate, dar fermitatea asta trebuie sa si-o aplice parintele in primul rand siesi, nu doar copilului.

Asta ma face sa imi amintesc o experienta jenanta cu un fost sef al meu. Ne mutam in alta locatie(eu de altfel fiind in perioada de preaviz) si faceam curat la noul birou, eram vreo 4 angajati de fata. Nu era mult de munca, mai mult de despachetat si de sters praful. La un moment dat ma intreaba seful unde este solutia de sters praful, pentru biroul lui. Eu i-o arat (era cativa pasi mai departe) si imi vad de lucru. El merge o ia, sterge biroul, iese din birou si vine la mine intanzandu-mi solutia si carpa de sters. Inutil sa spun ca imi venea sa intru in pamant.

mița a scris:

sa-i tolerezi iesirile necontrolate, sa`i intretii financiar nevoile etc?

Tot la 3-4 ani a invatat si asta. Cand a descoperit ca daca urla sau se tranteste cu fundul de pamant in magazin, i se cumpara tot ce vrea.

Athmy a scris:

La un moment dat ma intreaba seful unde este solutia de sters praful, pentru biroul lui. Eu i-o arat (era cativa pasi mai departe) si imi vad de lucru. El merge o ia, sterge biroul, iese din birou si vine la mine intanzandu-mi solutia si carpa de sters. Inutil sa spun ca imi venea sa intru in pamant.

De ce sa intri in pamant? Daca seful vrea ceva, trebuie sa spuna ce vrea, nu sa sugereze prin diverse gesturi sau eufemisme.

Astea sunt "orientalisme", dupa parerea mea. Seful stie ca e incorect sa-ti ceara sa-i cureti tu biroul, atat timp cat nu esti femeie de serviciu si-atunci apeleaza la astfel de "sugestii", ca sa te faca pe tine sa pari ca ai initiativa, nu ca ti-ar fi cerut-o el. E o manipulare ieftina la care in Romania subordonatul se conformeaza, din pacate.

Cand eram in RO., incercam intotdeauna sa evit sa creez astfel de situatii si eram "profitor" doar cand o rugam pe cate una dintre fete sa faca o cafea. Nu ma simteam bine nici atunci, chiar daca toata cafeaua pentru birou o cumparam intotdeauna eu, nu ele. Iar in compensatie pentru ca ca "le pacaleam" sa-mi faca o cafea, atunci cand aveau multa treaba ma duceam eu sa cumpar mancare.

Chiar si simplul fapt de a le cere sa faca o cafea ma facea sa ma simt prost, pentru ca ele nu pentru asta erau platite. Si imi dadeam seama ca de asta incercam sa fac cererea sa sune a gluma, "ce zici, te pacalesc sa faci o cafea?" , pentru ca deep inside stiam ca nu e corect sa le cer asta.

Pai mi-a fost rusine ca mi le-a lasat mie in brate, de parca eram femeia de serviciu.

Am inteles. El era un tip obsedat cu curatenia, si cu obedienta. Nu-l deranja sa-si stearga biroul, ba chiar se uita chioras daca ii atingeai tronul sau sceptrul, doar ca voia sa vada ca ii aduci cu manuta ta fas-fasul, sa se simta important.

harald a scris:

De ce sa intri in pamant? Daca seful vrea ceva, trebuie sa spuna ce vrea, nu sa sugereze prin diverse gesturi sau eufemisme.

Cu riscul de a face un pic de off topic, si mie imi sunt foarte neplacute manevrele astea. Si le intalnesc la ordinea zilei.

De pilda mi-e foarte sete dar mi-e lene sa ma ridic de aici (traducere - da-mi un pahar cu apa), unde mi-e geaca? unde anume, mai exact? (traducere - adu-mi-o tu), hai sa spalam vasele, hai sa punem laptele la fiert (traducere - sa o faci tu, dar folosesc pluralul ca sa para ca particip cu ceva).

Topicul asta nu o sa aiba asa mare succes.