eu cred că teoria e frumoasă - să fim toleranţi, buni şi să acceptăm, să dăm mână cu mână cântând "Imagine" a lui John Lennon - da, e frumoasă şi o susţin cu tot sufletul
dar deschizând ochii în jur mi-e foarte clar că fiecare, şi cel mai tolerant individ, are o limită a toleranţei şi sunt lucruri diferite la alţii pe care le acceptă şi altele pe care nu, iar uneori nici nu ştii când şi ce îl deranjează pe interlocutor
de obicei omul ţine cel mai mult la ideile/concepţiile pe care şi le-a însuşit în experienţe intense de viaţă, cu care a crescut, în care crede absolut ca fiind repere pt el însuşi, idei care înseamnă enorm pt el şi care îl definesc ca persoană, iar atunci când cineva îi prezintă idei diferite ar fi ca şi cum i-ar spune "ce eşti tu nu-i bine, tu nu eşti bine"
o simplă prezentare a unor idei diferite sau contrare echivalează cu o anihilare a propriului eu
ca să mă fac mai bine înţeleasă, dau 2 exemple:
1. măslinele - sunt absolut o chestie banală, măslinele nu atrag sentimente şi pasiuni
mie îmi place să le mănânc, ţie nu-ţi plac, dar suntem amândoi ok în felul nostru
2. moartea bunicului
să spunem că eu am crescut petrecând mai mult de jumate din copilărie la bunici, că am adormit seara cu vocea lui spunând poveşti, că şi după ce am crescut i-am povestit mereu ce fac, l-am rugat să-mi dea sfaturi, eu sunt aşa cum sunt azi pentru că am avut acest bunic
dar să spunem că tu ţi-ai văzut bunicul cel mult o dată pe an pt că era distanţă mare între voi, nu comunicaţi, nici nu ştiai bine cum arată, era ca un străin
dar noi nu ştim una despre alta ce fel de copilărie am avut şi cu cine, şi când bunicii noştri mor, pe mine mă afectează foarte tare, pe tine mai puţin
dacă eu vin şi mă plâng pe forum "vai, mi-a murit bunicul şi avea doar 78 de ani", iar tu, încercând sincer să mă încurajezi, mi-ai spune "ei, nu mai boci, că doar a avut 78 de ani, şi-a trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul", eu aş percepe asta nu că o spui din prietenie, ci din cinism, că-ţi baţi joc de sentimentele mele şi de felul meu de a fi
şi de aici ar putea începe un scandal în care eu te fac rece şi nesinţită, iar tu mă crezi plângăcioasă şi alintată
pot să accept că nu-ţi plac măslinele, pt că în fond mă doare în cot de ele
dar nu pot să accept că nu înţelegi durerea de a pierde un bunic
diferenţa stă în câte sentimente, cât din mine însămi e legat de un lucru sau de altul
nu ne putem pune 100% în pielea celuilalt ca să înţelegem de ce crede într-un fel sau altul, de ce are alte gusturi şi alte antipatii
putem încerca raţional să-i acceptăm pe cel din jur, să facem un pact "eu sunt aşa şi sunt ok, tu eşti altfel şi eşti ok" şi în mare parte să funcţioneze
dar la un moment dat se poate ca de la un lucru oarecare să ajungem pe poziţii contrare şi să ţinem fiecare la poziţia proprie şi să nu mai fim dispuşi să respectăm pactul
fiecare are o limită a acceptării (poate nici nu e conştient de ea, până nu-i apare în faţa ochilor) şi nu putem şti care e limita interlocutorului
dacă toleranţa şi acceptarea ar fi posibilă 100%, dacă am putea mereu să considerăm diferenţe ca fiind ok, Europa nu ar fi avut două războaie mondiale
asta e realitatea, evident, în opinia mea :)
