Dilema morala

Daca zici ca ti-e indiferenta insa ai sentimente care te constrang sa o vizitezi, fa-i o vizita.Nu sa petreci timp cu ea, doar o vizita.Tie o sa-ti fie indiferenta in continuare, nu-ti va dauna cu nimic vizitarea ei. Oricum, in viata asta o sa mai fi nevoita sa te intalnesti cu persoane "nesuferite" sau care-ti vor fi indiferente, si nu o sa ai de ales...va trebui sa te vezi cu ele.

Multumesc tuturor pentru raspunsuri.

De vazut, o vad oricum periodic, insa nu ma duc sa petrec timp cu ea. Ne vedem, ne salutam, ne pupam, dupa care eu ma duc in treaba mea. Nu ii arat afectiune pentru ca nu simt, si dealtfel chiar de la ea am invatat sa nu arat afectiune. Nu stiu ce vrea acum, si nici nu ma intereseaza foarte mult. Stiu rational ca nu am nicio "datorie" (eventual crestineasca, ha ha).

Si dupa cum a remarcat SR, probabil ca si eu sunt "infectata" la fel ca si restul familiei, am issues, mi le cam cunosc in principiu, am mai deschis si un topic mai demult pe tema asta. Cam asta vroiam de fapt sa aflu, daca sentimentul de vinovatie pe care il am este unul real sau doar unul indus din familie, din modul in care am fost educata (indoctrinata).

Cer_senin a scris:

Pentru initiatoarea topicului-du-te si viziteaz-o(macar o data)si incearca sa o ierti.

Nu ii mai port resentimente, iertarea aia s-a produs demult si a venit de la sine atunci cand raul pe care mi-l producea s-a incheiat. Acum pur si simplu mi-e indiferenta si atat. N-o urasc, dar nici n-o iubesc, e acolo cineva care nu face nicio diferenta.

Hm...am trait si eu un asemenea sentiment de instrainare fata de bunicii din partea tatalui, care m-au vazut pentru prima oara cand aveam 15 ani. Dupa ce m-au cunoscut, ma tot invitau la ei in vacante, imi trimiteau felicitari de ziua mea, insa mi-a fost imposibil sa-i am la suflet.

Insa fata de bunica din partea mamei, cea care m-a crescut, am dormit cu ea, m-a certat asa cum se cearta un copil, simt o afectiune imensa, dar nu o vizitez.

E un sentiment ciudat, cum pun piciorul in curtea aceea, imi urca sangele in cap si devin extrem de nervoasa. De aceea a fost necesar sa raresc mult vizitele.

Lucast a scris:

Hm...am trait si eu un asemenea sentiment de instrainare fata de bunicii din partea tatalui, care m-au vazut pentru prima oara cand aveam 15 ani. Dupa ce m-au cunoscut, ma tot invitau la ei in vacante, imi trimiteau felicitari de ziua mea, insa mi-a fost imposibil sa-i am la suflet.

Insa fata de bunica din partea mamei, cea care m-a crescut, am dormit cu ea, m-a certat asa cum se cearta un copil, simt o afectiune imensa, dar nu o vizitez.

E un sentiment ciudat, cum pun piciorul in curtea aceea, imi urca sangele in cap si devin extrem de nervoasa. De aceea a fost necesar sa raresc mult vizitele.

E interesant ce zici. Eu as incerca sa fac legatura intre nervozitatea care creste la apropiere de curte, si ce s-a intamplat real in acea curte in trecut pt tine. Poate a fost o atmosfera incarcata, pe care copilul de atunci, sensibil ca orice copil, a perceput-o intens, si a incasat-o direct.

Sau ceva ce nu a functionat la nivel emotional in relatia dintre bunici, parinti si copii.

Aceasta e ruta vindecarii. Se numeste eliberara emotionala. Te scufunzi din nou in ghemul de emotii din trecut, dar de data asta atat ca un copil coplesit, cat si ca un adult detasat, examinator, puternic launtric pentru a face fata situatiei careia copilul nu a putut.

Insa un ghidaj din partea unui terapeut cu experienta in lucrul cu emotiile e esential.

Ori macar un prieten de suflet, care poate oferi suport emotional.

downtempo a scris:

Sau ceva ce nu a functionat la nivel emotional in relatia dintre bunici, parinti si copii.

Aceasta e ruta vindecarii. Se numeste eliberara emotionala.

De acord. Insa este mai bine ca unele rani sa nu se mai deschida.

Iar eu sunt foarte puternica.

Lucast a scris:

De acord. Insa este mai bine ca unele rani sa nu se mai deschida.

Iar eu sunt foarte puternica.

Asa e. In timp, se ajunge insa la un fel de uzura emotionala, o tocire afectiva.

Tot ce nu am perlaborat in domeniul emotional, tot ce am lasat sa zaca in adanc ca un ghem dureros de emotii (desi invelite in uitare, deci aparent neutralizate) ne consuma energia, chiar fara sa o stim.

downtempo a scris:

Asa e. In timp, se ajunge insa la un fel de uzura emotionala, o tocire afectiva.

Tot ce nu am perlaborat in domeniul emotional, tot ce am lasat sa zaca in adanc ca un ghem dureros de emotii (desi invelite in uitare, deci aparent neutralizate) ne consuma energia, chiar fara sa o stim.

Cum ne consuma energia ?

Fii mai explicit,te rog.

Cer_senin a scris:

Cum ne consuma energia ?

Fii mai explicit,te rog.

prin parazitare interioara intre starile eului

Big Lebowski a scris:

prin parazitare interioara intre starile eului

Pentru un pacient al unui psihoterapeut ,imi explici ,te rog mai detaliat,"parazitarea interioara intre starile eu-lui."

Multumesc.

Cer_senin a scris:

Pentru un pacient al unui psihoterapeut ,imi explici ,te rog mai detaliat,"parazitarea interioara intre starile eu-lui."

Multumesc.

cauta si vei afla...