Finnian a scris:Eram in dubii daca sa scriu asta sau nu. Poate ajuta totusi cu ceva. Nu sunt psiholog (departe de asta) ci doar o persoana care a trecut odinioara prin asa ceva.
Vine o perioada in viata multora cand stau si analizeaza ca ar face diferit daca si-ar putea retrai adolescenta cu mintea si experienta de mai tarziu. Pe multi ii apuca fenomenul asta la a doua tinerete - pe mine m-a apucat mai devreme. Imi dau seama acum cat suflet am pus in tot felul de nimicuri si cum m-am consumat degeaba pentru ele.
Stiu ca e greu, cand nu te integrezi in sistem, sa te gandesti la viitor cu speranta. Uneori poate iti pare ca nu ai sa mai rezisti mult si ca nu poti face ce fac altii (razbate in viata) pentru ca nu esti ca ei. Te-as sfatui sa te bucuri pentru ca nu faci parte din turma. Simplul fapt ca treci prin acest tumult emotional demonstreaza ca esti o fata sensibila.
In legatura cu parintii... Cred ferm ca majoritatea relatiilor dintre parinti si copii pot fi salvate. Dar nu neaparat in timpul adolescentei. Exista mai multa intelegere (de obicei) de ambele parti cand relatia devine una intre adulti. Deocamdata stiu ca e greu si ai nevoie de sprijin emotional iar ei nu inteleg aceasta notiune. Nu ai ce face decat sa te separi dpdv emotional de ei si sa te concentrezi pe propriul viitor. Nu are rost sa bati la usi incuiate cand nu e nimeni acasa. Nu le mai vorbi despre viata si sentimentele tale decat daca te intreaba. Si mai bine, pana capeti mai multa incredere in propria persoana, nu le mai vorbi deloc decat daca esti intrebata sau daca trebuie neaparat. Stiu ca pare bizar ce spun dar e un sistem care functioneaza. Pentru mine a functionat macar partial (partial pentru ca oricum ma consumam prea mult, asta e varsta, n-ai ce sa-i faci). Trebuie sa le dai fix atata importanta cat iti dau si ei tie. Mama ta nu intelege ca pe vremea ei viata era mai simpla, nu exista atata zapaceala, atata presiune din parte celor din jur asupra cuiva sa fie intr-o mie de feluri. Ultimul lucru de care ai nevoie e sa ii vorbesti mamei tale despre depresia ta daca te ia peste picior. Ti-as recomanda un ''scut de protectie'' pe care sa il ridici in calea insensibilitatii.
Nu ma intelege gresit, nu cred ca mama ta e neaparat insensibila de la natura, dar stiu din experienta ca oamenii pot fi in anumite circumstante. Cand treci de o varsta, reusesti sa ierti toate lucrurile astea care dor la vremea respectiva. Pe bune. Dar pentru asta trebuie sa depasesti perioada cu bine. Mai tarziu se va cicatriza. Oamenii se schimba, circumstantele lor se schimba. Relatia cu parintii poate deveni una frumoasa pe viitor. Normal ca perspectiva asta nu iti ofera un ajutor imediat, de asta te sfatuiesc sa te gandesti la tine deocamdata. :)
Multumesc pentru incurajari, multumesc tuturor celor care au raspuns la acest topic. Nici eu nu puteam sa o spun mai bine, cred ca asta e-senzatia ca nu ma integrez nicaieri, si ma framanta intrebarea daca voi putea vreodata sa gasesc un loc in care sa ma simt bine, sau niste persoane care sa ma inteleaga, dar nimeni nu are nevoie de problemele altcuiva, toti le au pe ale lor. Ce n-as da sa nu mai fiu atat de sensibila, sa devin indiferenta fata de toti si de toate, sa nu-mi pese de viitorul meu, de nimic absolut. Probabil trebuie sa accept faptul ca asa sunt eu, mai retrasa, mai ciudata, dar in ultimele luni, simteam cum cad intr-o prapastie, nu mai simt ca ,,traiesc", zilelele mele trec fara a avea vreun sens. Poate totul se va schimba dupa ce voi termina liceul, poate intradevar, cand voi depasi varsta asta, voi gandi altfel, nu stiu. Ma irita doar un lucru, viata e scurta, iar eu nu stiu cum sa ma bucur de ea.